In noaptea in care ne-am culcat pentru prima data, Parisul mirosea a ploaie, a cărbune ud și a flori putrezite. O vazusem in cimitirul vechi, sprijinita de un inger de piatra caruia timpul ii mancasa fata. Purta o rochie neagra, atat de neagra incat parea ca inghite lumina felinarelor de pe alee. Doar gatul ii era alb, iar ochii... Doamne, ochii ei aveau luciul ala rece al lucrurilor care s-au uitat prea mult la moarte.

– Vino, mi-a zis scurt.

N-am intrebat-o unde. Eram tanar pe atunci si aveam impresia prostesca ca iubirea te scapa de toate. Habar n-aveam ca unele femei nu vin in viata ta sa te salveze, si doar ca sa vada unde te doare mai tare si sa apese acolo cu degetul.

Locuia intr-o casa ingusta, cu obloane verzi si pereti plini de igrasie. In salon tinea un singur trandafir intr-un pahar de cristal, era mereu proaspat, desi nu l-am vazut niciodata schimbat. In fiecare seara imi vorbea despre moarte, iar in fiecare noapte eu ii sarutam mainile. Asa am ajuns sa incurc durerea cu fericirea.

La inceput, povestea noastra parea o chestie curata. Ii citeam poezii la lumina unei lumanari, iar ea isi lasa capul pe umarul meu. Afara ploua marunt in geamuri. Uneori adormea in bratele mele, alteori se uita la mine fara sa clipeasca.

– Daca m-ai pierde, m-ai mai iubi? m-a intrebat intr-o seara.

– Si mai mult, i-am zis eu.

A zambit ciudat:

– Atunci trebuie sa ma pierzi.

Am ras, crezand ca face misto. N-avea niciun chef de gluma.

Intr-o dimineata am dat peste o scrisoare in buzunarul hainei ei. Nu era pentru mine, si era semnata de un tip pe care il stiam din oras: un conte bogatas si suficient de plictisit incat sa-si permita orice mizerie. Am citit doar atat: "Maine, la miezul noptii. Cripta bisericii vechi. Adu cheia."

In clipa aia s-a rupt ceva in mine. Nu iubirea, ca aia a mers mai departe, dar ca un animal ranit care abia se mai targaiie.

Am urmarit-o. La miezul noptii, ea a iesit din casa si a luat-o pe strazile pustii. N-avea umbrela, ploaia ii lipea rochia de corp, iar parul negru ii curgea ud pe spate. Am tinut-o in ochi pana la biserica, unde o astepta contele. S-au sarutat. Nu-i nimic mai mizerabil pe lumea asta decat sa-ti vezi femeia sarutand alt barbat.

Am ramas pitit in umbra. Contele i-a intins o cutie mica din fildeș, ea a deschis-o si inauntru era o cheie.

– Si dupa aceea? a intrebat ea.

– Dupa aceea esti libera, i-a zis el.

– Iar el?

– Pai el n-o sa mai aiba nevoie de nicio libertate, a zambit contele.

Atunci m-a lovit faza. Nu era vorba doar ca ma insela, si imi intinsesera o cursa. Mie.

Am fugit de acolo inainte sa ma vada careva. In aceeași noapte m-am intors la ea in casa. Trandafirul din pahar era tot acolo. M-am uitat lung la el si abia atunci am bagat de seama o chestie pe care n-o vazusem niciodata, pe fundul paharului, sub tulpina, era o cheie mica si ruginita. Cripta. Am zambit amar. Uneori Dumnezeu nu te scapa de belea, si iti da doar un pic de lumina sa vezi cine vrea sa te curete.

A doua zi, ea m-a primit cu aceeasi dulceata prelucrata. M-a pupat pe obraz:

– Ai dormit bine?

– Ca un mort, i-am zis.

A tresarit o secunda, prima data de cand o stiam. Am luat-o in brate.

– Diseara vreau sa mergem undeva.

– Unde?

– Intr-un loc unde nu ne gaseste nimeni.

A zambit, crezand ca ma are la degetul mic. Si poate chiar ma avea, ca, in ciuda tuturor mizeriilor, inca o iubeam ca un nebun. Asta a fost crucea mea.

La miezul noptii am ajuns la cripta. Contele era deja acolo si, cand m-a vazut, a scos un revolver. Ea a facut un pas inapoi.

– Tu... a soptit ea.

– Da, eu.

M-am uitat la ea. In lumina lunii era frumoasa de-ti taia respiratia, dar frumusetea ei mi s-a parut de-a dreptul monstruoasa atunci.

– De ce dracului ai facut asta? am intrebat-o.

A inceput sa planga:

– Pentru ca te iubeam!

– Nu, am dat eu din cap. M-ai iubit doar cat timp ai putut sa faci ce vrei cu mine.

Contele a inceput sa rada ca un prost, dar n-a mai apucat sa zica nimic. Fix atunci clopotul bisericii a inceput sa bata miezul noptii. La ultima bataie am dat de pamant cu felinarul si s-a facut intuneric bocna. S-a auzit un foc de arma, apoi altul.

Cand am aprins un chibrit, contele zacea mort langa altar. Ea disparuse de tot. Pe piatra criptei gasisem doar rochia ei neagra, impaturita frumos, iar deasupra ei trandafirul.

N-am mai pus mana pe nicio alta femeie de atunci. Lumea vorbea peste ani ca ea ar fi fugit din oras si ca s-a curatat prin vreun orasel de la mare, dar eu n-am crezut o ieftinatate ca asta. In fiecare primavara primesc prin posta un trandafir negru, fara spini si fara vreun bilet. Il pun intr-un pahar pe masa.

Iar in noptile cu ploaie, aud uneori trei batai scurte in usa. Nu ma duc sa deschid. Că stiu bine cine e dincolo si mai stiu ca sunt atat de prost incat, daca as deschide usa si as vedea-o acolo uda de ploaie entrebându-ma daca as mai iubi-o daca as pierde-o, i-as raspunde exact ca in prima zi: si mai mult.