Vine o vreme in orice relatie cand incetezi sa mai cauti adevarul. Nu ca nu te-ar mai interesa, si pentru ca ai impresia ca il stii deja. Eu am ajuns in punctul ala dupa patru ani. Pana atunci te intrebasem absolut totul: de ce taci, la ce te gandesti, de ce zambesti singura, de ce te-ai oprit din citit exact la pagina aia, de ce-ti place ploaia si de ce nu suferi marea. Aveam impresia stupida ca daca iubesti pe cineva trebuie sa-i stii toate ascunzisurile. Azi mi se pare o prostie pura. Cum dracului sa-ti treaca prin cap ca poti sa cunosti un om suta la suta?

Intr-o seara stateam amandoi pe balcon. Orasul era aproape gol si se mai auzea doar cate un tramvai trecand undeva departe. Tu citeai, iar eu ma prefaceam ca citesc, dar de fapt ma uitam la tine. Am bagat de seama atunci o chestie marunta: de cateva luni nu mai ridicai ochii spre mine. Nu era un gest mare, dar lipsa lui mi-a stricat toata noaptea. N-am zis nimic. A doua zi mi-ai facut cafeaua, m-ai intrebat daca plec devreme, ai zambit si totul parea normal. Numai eu nu mai eram la fel.

Incepusem sa caut nod in papura. Cand iubesti si incep banuielile, devii cel mai prost detectiv din lume: gasesti indicii in toate prostiile, dar adevarul nu-l nimeresti niciodata. Am inceput sa-ti mananc cuvintele din ochi, nu pentru ce spuneau, si pentru ce ocoleau. Mi se parea ca-mi zici numele tot mai rar, ca te uiti mai putin la mine si ca, atunci cand razi, rasul tau se oprea cu o secunda inainte sa ajunga la mine. N-aveam nicio dovada, doar presupuneri. Dar presupunerile sunt mai rele decat faptele, ca nu se termina niciodata.

Intr-o duminica te-am intrebat din senin:

– Tu mai esti fericita?

Ai lasat lingurita jos in ceasca si te-ai uitat la mine.

– Nu stiu...

M-am enervat pe loc:

– De ce dracului raspunzi mereu asa, eschivat?

A zambit usor:

– Pentru ca tu pui intrebari la care vrei doar o linistire, nu adevarul.

M-am atacat pe loc:

– Pai si care-i diferenta?

– Pai raspunsul pe care-l astepti tu te linisteste. Adevarul te da peste cap.

Toata ziua mi-am batut capul cu vorba asta a ei. Nu ca pricepeam eu mare chestie din ea, dar ma rodea pe interior de nu mai aveam stare. Seara am iesit la plimbare si mergeam unul langa altul. La un moment dat m-ai luat de mana. Altadata chestia asta m-ar fi bucurat rau, dar atunci m-a speriat: mi s-a parut un gest de ramas-bun. Poate nici nu era, dar cand incepi sa te indoiesti de tot, nu mai poti sa vezi nimic curat.

Peste cateva saptamani am vazut o scrisoare inceputa pe biroul tau. N-avea niciun nume pe ea si n-am citit-o; mai bine zis, n-am avut tupeul s-o citesc. M-am perpelit toata noaptea gandindu-ma cui dracului ii scriai — vreunei prietene, surorii tale, nimănui sau poate tie. Am inteles atunci ca e o chestie mult mai naspa decat tradarea in sine: incertitudinea. Tradarea s-a terminat in secunda in care ai aflat-o, n-ai ce-i mai face. Dar incertitudinea nu se mai termina dracului niciodata, ca se hraneste doar din ce-ti imaginezi tu in cap.

Intr-o seara ai venit langa mine:

– Pot sa te intreb ceva?

– Zi.

– De ce te uiti la mine ca la un om care a facut vreo nefacuta?

Am ramas blocat. Nici nu realizasem ca eu de luni de zile o faceam in gand in toate felurile, pentru o chestie pe care nici macar n-o vazusem cu ochii mei.

– Crezi ca te-am inselat? m-ai intrebat direct.

Am ezitat o secunda:

– Nu stiu...

Ai zambit cu o tristete pe care n-o s-o uit niciodata:

– Vezi? Acum raspunzi tu asa.

Ne-am despartit dupa cateva luni. Nu din vreun scandal mare si nici ca aparuse alt barbat, si pur si simplu nu mai puteam traii impreuna fara sa ne cerem explicatii pentru fiecare tacere.

Au trecut ani de atunci. Intr-o zi, cautand printr-o carte veche pe care o pastrasem degeaba, am dat peste o poza cu noi doi. Pe spate era scrisul tau: "Sa nu incerci niciodata sa ma intelegi mai mult decat ma poti iubi."

Am ramas lung cu poza aia in mana. Nici nu-mi aduceam aminte cand o scrisesesi — poate mi-o aratasesi sau poate o ascunseseși, nici nu mai conta. Am inteles mult prea tarziu ca problema noastra n-a fost ca nu ne-am iubit, si ca am analizat totul pana am stricat tot. Facusem din toata treaba asta un proces fara sfarsit. Iar ea, saraca, obosise sa tot fie trasa la raspundere intr-un tribunal unde eu eram si judecatorul, si parasul, si nebunul care cerea dovezi pentru orice nimic.

Azi nu mai caut niciun raspuns. Doar ca uneori ma mai gandesc la singura intrebare pe care n-am avut tupeul sa i-o pun vreodata: nu daca ma iubea, si daca ii era bine langa mine. Ma gandesc ca, daca o intrebam la timp, poate mai aveam o sansa. Sau poate sufeream amandoi mai devreme, dar macar scapam mai repede.