N-am vazut niciodata nimic si totusi, ani intregi, am trait ca un om care fusese martor la ceva necurat. Totul a inceput cu o fereastra.

Apartamentul nostru era la etajul trei. Vizavi, peste strada, era o casa veche cu un balcon ingust si doua geamuri inalte. Intr-unul dintre ele se aprindea lumina in fiecare seara, cam la aceeași ora. Intr-o noapte am observat ca ea s-a apropiat de geam. N-a stat mult, un minut, doua, s-a uitat afara si atat.

– Ce vezi? am intrebat-o eu.

– Nimic, a raspuns ea, fara sa se intoarca spre mine.

Raspunsul ala m-a roas zile intregi. Nimeni nu se uita in gol cu atata rabdare. A doua seara a facut exact la fel. A treia seara la fel, a patra la fel. Nu mai citeam, nu mai eram atent la ce-mi spunea, doar asteptam momentul in care o sa se ridice sa se duca la geam. Cand o vedeam ca se ridica de pe canapea, simteam cum mi se strange stomacul. Devenisem dependent de un gest.

Intr-o seara m-am dus intentionat in spatele ei. Se uita spre casa din fata. Am cautat si eu cu ochii sa vad ce dracului vedea acolo: nimic. Perdele trase, balconul gol, o bicicleta rezemata de gard.

– Ce tot astepti? am intrebat-o direct.

S-a intors mirata spre mine:

– Nimic.

– Pai si atunci de ce vii mereu aici?

A zambit usor:

– Imi place lumina.

Raspunsul era o prostie. Lumina de acolo nu era cu nimic mai deosebita decat pe orice alta strada, dar n-am mai zis nimic. In noaptea aia n-am putut sa dorm. Mi-am imaginat un barbat: n-avea chip, n-avea nume, dar exista in mintea mea. Si asta era de ajuns.

In zilele urmatoare am inceput sa-mi schimb programul. Ajungeam acasa mai devreme, stingeam lumina in sufragerie si ma uitam prin perdea ore intregi. N-am vazut pe nimeni niciodata, dar treaba asta nu ma linistea deloc. Dimpotriva, cand n-ai nicio dovada, mintea incepe sa-si faca filme si mai mari.

Intr-o dimineata am trecut strada si m-am prefacut ca-mi leg sireturile in fata casei de vizavi. M-am uitat spre balcon... gol. M-am uitat la sonerie... niciun nume. Am plecat frustrat.

Seara m-a intrebat din senin:

– Unde ai fost azi la prinz?

Am tresarit pe loc:

– De ce intrebi?

– Asa, pur si simplu.

Acel "asa" m-a convins ca stie, ca s-a prins si ca face misto de mine. Am inceput sa-i caut prin geanta, prin buzunare, prin haine. Nu cautam scrisori sau parfum strain, si cautam doar sa-mi confirm mie nebunia. N-am gasit nimic.

Intr-o duminica mi-a zis:

– Hai sa plecam doua zile la munte, sa mai iesim.

Am refuzat-o scurt:

– N-am chef.

Adevarul era altul, imi era o frica de mor ca, cat lipseam eu, avea sa vina cineva la fereastra aia. Imi era frica de ceva ce nu vazusem niciodata.

Treceau saptamanile, ea slabea pe picioare si vorbea din ce in ce mai putin, iar eu continuam sa pazesc geamul ca un nebun. Intr-o noapte s-a intors spre mine si m-a intrebat:

– Mai stii cand ai ras ultima data?

N-am raspuns, ca chiar nu-mi aduceam aminte.

– Mai stii cand te-ai uitat la mine fara sa ma banuiesti de ceva?

Iar tacere.

– Mai stii cine eram eu inainte de fereastra asta?

Am vrut sa-i zic ca da, dar nu mai eram sigur. Chipul ei se amestecase deja cu imaginea femeii pe care mi-o inventasem eu in cap si nu le mai deosebeam.

Intr-o dimineata m-am trezit singur in casa. Pe masa era o cheie si o foaie impaturita. Am deschis foaia. Scria doar atat, "Ma duceam in fiecare seara la fereastra pentru ca de acolo se vedea apusul cel mai bine. Tu n-ai vazut niciodata apusul ala. Te-ai uitat doar la mine, pana cand ai incetat de tot sa ma mai vezi."

Am fugit glont la fereastra. Soarele cobora exact intre cele doua case de vizavi, iar lumina intra in camera intr-un fel pe care nu-l bagasem niciodata in seama. Am ramas acolo pana s-a facut intuneric bocna.

A doua zi m-am dus iar la geam, si in ziua urmatoare la fel. Nu ca mai speram sa se intoarca, si fiindca voiam sa vad si eu ce privise ea atata timp. Au trecut luni de zile asa.

Intr-o seara, uitandu-ma la apusul ala, m-am prins in sfarsit. N-avea nicio treaba fereastra, nici casa de vizavi si nici barbatul pe care mi-l inventasem eu in cap. Totul fusese doar in mintea mea. Cand esti paranoic nu-ti trebuie dovezi, iti faci singur tot scenariul si-l crezi mai ceva ca pe adevar. Iar cand distrugi omul de langa tine, nu ramai doar cu regrete, si cu o chestie mult mai rea: cu faza ca ai pierdut o femeie reala pentru o fantoma pe care n-a vazut-o nimeni in afara de tine.