Frigul acela din oglinda nu era o inchipuire. Intra in pori ca un ac de gheata, stingand ultima urma de caldura ramasa in sange. Cand am deschis din nou ochii, silueta de pe scaun disparuse din reflexie. Ramasesem doar eu, palid, cu parul lipit de frunte si cu gulerul camasii usor deplasat, de parca cineva chiar trasese de el cu degete nesigure.

M-am intors cu spatele la sticla prafuita. Camera era goala, dar aerul devenise atat de dens, incat fiecare respiratie imi zgaria plamanii. Mirosul de trandafiri amortiti crescuse in intensitate, amestecat acum cu izul umed, greu, de pamant reavan, scos la suprafata dupa o ploaie de toamna.

Am luat sfesnicul de pe masa. Flacara tremura speriata, aruncand umbre uriase pe peretii tapetati cu matase putreda. Am inceput sa merg pe coridorul lung, unde portretele unor stramosi uitati ma priveau din ramele lor mancate de carii. Toti aveau aceeasi privire absenta, aceleasi buze subtiri, obosite de atata viata si de atata moarte. Ii intelegeam perfect. Splenul lor era si al meu, o mostenire mai grea decat titlurile sau aurul lor simulat.

La capatul holului, usa care ducea spre vechea sera era intredeschisa. Niciun servitor nu mai calcase pe acolo de ani de zile. Inauntru, sub cupola de sticla sparta prin care se cerneau fulgi rari de cenusa sau poate de zapada timpurie, plantele murisera demult. Ramasesera doar niste tulpini negre, uscate, care se incarligau ca niste schelete de serpi in jurul pilonilor de fier ruginit.

In mijlocul serei, pe o banca de piatra acoperita de muschi uscat, statea ea. Valul negru ii cazuse pe umeri. Fata ii era alba ca varul, de o frumusete bolnavicioasa, sapata in marmura si degradata de timp. Nu avea varsta. Putea fi o tanara ingropata de vie in secolul trecut sau insasi intruchiparea decadei in care ma taram eu acum.

S-a uitat la mine fara sa clipeasca. In ochii ei mari, de culoarea apei de mlastina, nu era nici ura, nici dragoste. Era doar o invitatie muta la resemnare. A ridicat o mana subtire, cu unghii lungi si innegrite la varfuri, si mi-a aratat pamantul de sub picioarele ei. Acolo, printre radacini si cioburi, se afla o groapa sapata proaspat. Dimensiunile erau exacte.

M-am apropiat incet, atras de acea atractie morbida pe care o ai cand privesti de pe marginea unei prapastii si simti ca golul te striga pe nume. Monotonia vietii mele de pana atunci, noptile pierdute in taverne mizerabile, poeziile scrise cu sange si scuipat, toate parea sa se reduca la acest moment din sera paraginita.

Persoana s-a ridicat, matasea rochiei ei a fosnit din nou pe pietre, si a facut un pas in laturi, lasandu-mi calea libera. Nu a spus un cuvant. Nici nu era nevoie. Am lasat sfesnicul sa cada pe pamantul umed, unde s-a stins cu un mic sacait, si m-am asezat pe marginea gropii, asteptand ca noaptea sa devina eterna si sa ma acopere cu totul.