In conacul cocotat pe stancile de bazalt unde marea loveste tarmul cu furia unui zeu nebun, aerul nu este compus din oxigen, si din amintiri si praf de matase veche. O chema Isadora si era o femeie fantoma. Iubirea noastra nu a fost un zbor, si o prabusire lenta intr-o fantana fara fund.

Ne plimbam prin gradina de trandafiri negri ai caror mireasma iti provoca viziuni cu orase arse. Isadora nu vorbea niciodata despre viitor deoarece pentru ea timpul era un inamic ce trebuia sedat. In centrul marii biblioteci trona un orologiu imens de chihlimbar, o relicva despre care se spunea ca opreste batranetea.

Am observat ritualul ei nocturn: la ora zero, ea isi trecea lama unui pumnal peste incheietura pentru ca o singura picatura rubinie sa fie absorbita de chihlimbar. In acel moment, ridurile dispareau instantaneu. Tradarea ei a fost una tacuta, caci am descoperit ca in spatele cadranului se aflau suvite de par de la toti barbatii care o iubisera inaintea mea. Isadora nu era o victima a timpului, si parazitul lui.

Intr-o seara am hotarat sa sfaram mecanismul. Cand chihlimbarul s-a spart, timpul s-a revarsat in odaie ca un tavalug. Sub ochii mei, Isadora a inceput sa plateasca datoria celor trei sute de ani: pielea i s-a sfaramat ca pergamentul ars, iar rochia de matase a devenit o masa de zdrente cenusii. Nu a tipat, si a acceptat sfarsitul cu o eleganta cruda.

In realitate, am devenit parte din aceeasi ruina. Acum stau singur in conacul care se clatina si nu pot pleca, deoarece timpul furat de la mine s-a intors tot deodata. Suntem doar decorul unei istorii care se sterge singura. Praful de chihlimbar de pe podea e tot ce a mai ramas dintr-o vesnicie care s-a dovedit a fi doar o iluzie bine intretinuta.