Corbul care nu aduce vești, el confirmă

Noaptea aceea nu avea inceput. A cazut peste mine ca o usa inchisa din interior. Ploaia nu facea zgomot, doar lustruiam tacerea. Atunci l-am vazut. Corbul statea pe marginea ferestrei, negru pana la idee, cu ochiul lucios, atent. Nu cerea nimic. Asta m-a nelinistit.

Am deschis geamul. Aerul mirosea a piatra uda si a scrisori arse. Corbul a inclinat capul, un gest mic, politicos, ca un functionar al intunericului venit cu un dosar vechi. Nu a croncănit. Tacerea lui era mai grea decat orice avertisment. Am inteles ca venise sa-mi aminteasca ceva ce stiam deja si preferam sa uit.

In camera, umbrele se strangeau ca martorii la un proces fara avocat. Corbul a intrat, a atins podeaua si a ramas acolo, fix. Am simtit cum timpul se subtiaza. In prezenta lui, amintirile nu mai cer voie. Vin, se aseaza, si nu pleaca. El le tine usa.

L-am intrebat ce vrea. A fost o greseala. Corbul nu vrea. Corbul constata. M-a privit cu rabdarea aceea rece care nu promite nimic. In ochiul lui era o oglinda fara rama. M-am vazut obosit, corect, vinovat pe scurt. Nimic spectaculos. Tocmai asta durea.

Cand a plecat, nu a lasat pene. A lasat linistea intr-o forma noua, mai precisa. Afara, noaptea a ramas la fel. In mine, ceva s-a inchis definitiv, ca o carte citita pana la capat, fara speranta unei reeditari. Corbul stie cand e suficient. Eu am aflat mai tarziu.