L-am cunoscut pe Stancu într-o cârciumă de la marginea Brăilei. Afară mirosea a Dunăre, a pește uscat și a nămol. Din când în când mai oprea câte o corabie venită de departe, iar noi, cei din port, ne uitam la marinari ca la niște oameni picați din altă lume.

Stancu era unul dintre ei, înalt, spătos, cu fața arsă de vânt și de soare. Vorbea puțin, puteai să bei cu el o jumătate de zi fără să scoată mai mult de două vorbe, dar dacă-l apuca râsul, râdea de se întorcea toată cârciuma spre el.

Despre el umblau fel de fel de povești prin port. Unii ziceau că omorâse un om la Galați, alții jurau că scosese trei marinari din Dunăre pe furtună mare. Nimeni nu mai știa ce fusese adevărat și ce înfloriseră oamenii, că în port poveștile cresc mai repede decât copiii.

Într-o seară a intrat în cârciumă o fată cu un coș de smochine. O chema Ileana. N-avea ea podoabe sau haine scumpe, dar când ridica ochii spre tine, aveai impresia că spune adevărul chiar și când tăcea. Stancu a chemat-o la masă:

– Cum te cheamă?

– Ileana.

– Ai bărbat?

– N-am.

– Atunci vino mâine pe chei, că plec până la Tulcea.

Ea s-a uitat la el fără să clipească:

– Eu nu plec cu oameni pe care nu-i cunosc.

– Păi atunci cunoaște-mă, i-a zis el în râs.

N-a venit ea a doua zi și nici a treia. Abia după aproape o săptămână s-a arătat pe chei. Mai târziu am întrebat-o de ce s-a dus totuși. A ridicat din umeri:

– L-am văzut împărțind ultimii bani unui hamal care n-avea ce mânca. Mi-am zis că omul ăsta n-are cum să fie rău.

Așa au început. Au stat împreună aproape doi ani. N-au trecut pe la biserică și nici pe la primărie, că nici nu le păsa, toată lumea din port îi știa de bărbat și femeie, iar lor le era de-ajuns. Vara umblau pe malul apei până târziu. Ea îi povestea despre livezile din satul ei, iar el îi vorbea despre mare. Nici el nu văzuse marea vreodată, dar vorbea despre ea de parcă era un frate pe care urma să-l cunoască curând.

– Într-o zi te duc și pe tine să o vezi, îi spunea el.

Iar ea îl credea. Îndrăgostiții cred toate chestiile pe care oamenii întregi la minte nu le-ar rosti niciodată.

Într-o iarnă s-a încins o bătaie soră cu moartea în port. Un negustor grec l-a făcut hoț, iar Stancu nu era omul care să înghită așa ceva. L-a trântit de pământ, iar jandarmii l-au săltat pe loc. A luat aproape un an de ocnă. N-a fost om să-l viziteze și nicio scrisoare n-a primit acolo.

Când s-a întors în port, era slab de-i numărai coastele și mult mai tăcut. S-a dus glonț spre casă, dar ușa era încuiată. Vecina, o femeie bătrână, stătea pe prag. Când l-a văzut, și-a făcut cruce:

– Ileana s-a măritat, Stancule.

N-a întrebat cu cine. S-a întors și a plecat fără un cuvânt. Trei zile n-a mai dat pe la chei. În a patra zi l-am văzut ieșind din cârciumă cu pas hotărât și cu cuțitul la brâu. M-am luat după el. Nu că-mi era frică de Stancu, ci mi-era frică de ce poate să facă durerea dintr-un om ca el.

Am ajuns la moară spre seară. Ileana ieșise afară să ia apă de la fântână. Când l-a văzut, a înlemnit cu găleata în mână.

– Stancule...

El n-a răspuns, doar s-a apropiat încet de ea.

– Așa m-ai așteptat tu?

Ea a lăsat găleata jos:

– Am crezut că ai murit!

– Cine ți-a zis una ca asta?

– Nimeni...

– Păi și atunci de ce?

Fata și-a dus mâna la piept:

– Păi un om dacă mai e în viață dă dracului un semn, un rând!

Stancu a rămas mască.

– Păi ți-am scris, Marie...

Ea s-a uitat fix în ochii lui:

– Eu n-am primit niciun rând de la tine.

Atunci am văzut cum i se schimbase fața pe loc. Parcă-i fugise pământul de sub picioare. Toată ura pe care o strânsese în el în lunile alea de pârnaie nu mai avea unde să se ducă. Dumitru, morarul, a ieșit și el din casă — un om uscățiv, plin de făină pe haine. S-a uitat la Stancu:

– Ce cauți aici?

Ileana a sărit imediat:

– A fost omul pe care l-am așteptat.

Niciunul n-a mai scos o vorbă. Stancu și-a scos încet cuțitul de la brâu, s-a uitat o secundă la el, apoi l-a băgat la loc în teacă.

– Să ai grijă de ea, i-a zis morarului.

Atât. S-a întors pe călcâie și a plecat.

L-am ajuns din urmă aproape de malul Dunării. Mergea repede și nici nu părea că mă aude când îl strigam.

– De ce dracului ai plecat? l-am întrebat.

S-a oprit abia după câțiva pași:

– Păi pe cine să omor?

N-am avut ce să-i răspund.

– Pe ea? Păi n-a greșit cu nimic, că a crezut că-s mort. Pe omul ăla? Nici el n-are nicio vină. Pe jandarmul care mi-a oprit scrisorile? Poate... dar de unde dracului să-l mai iau acum?

Și-a aprins o țigară cu mâinile tremurând:

– Vezi tu... când ai un dușman clar, e simplă treaba. Te bați cu el, îl înjungi sau îl ierți și gata. Dar când n-are nimeni nicio vină, ce dracului mai faci?

N-am știut ce să-i mai zic.

Au trecut anii. L-am mai văzut prin port căra saci, lega frânghii, dormea pe unde apuca. Nicio altă femeie n-a mai călcat prin coliba lui. Într-o seară l-am întrebat la o bere:

– Ai mai văzut-o vreodată?

– O singură dată, a zis el.

– Și?

A zâmbit amărât:

– Avea un băiat de mână... semăna leamă cu ea când era tânără. M-am bucurat că-i e bine.

M-am uitat mirat la el:

– Doar atât?

S-a uitat spre apă. Dunarea curgea lină, de parcă n-avea nicio treabă cu durerile oamenilor.

– Păi dacă iubești cu adevărat un om, vine o vreme când nu mai vrei să fie al tău. Vrei doar să nu-i fie rău.

N-am mai deschis gura. M-am uitat la el cum pleacă pe chei, adus de spate și cu pasul greu, și m-am prins că nu ocna îl dărâmase, nici bătaia și nici pârnaia. Ci ziua aia în care s-a prins că poți să pierzi tot ce ai mai drag pe lume fără să poți da vina pe cineva. Că cel mai greu nu-i când ți se face o nedreptate, ci când ai o durere în tine pe care n-ai pe cine s-o arunci.