Pe malul Dunării, într-un sat din ăla dintre deal și port, trăia o fată despre care toți bărbații vorbeau prin colțuri. O chema Irina. Nu că era vreo frumusețe ieșită din comun, dar frumusețea ei nu sta doar în ochii negri sau în părul lung până la brâu, ci în mers. Mergea așa, de parca pământul n-ar fi avut dreptul s-o țină prea mult sub tălpi. Când cobora spre apă cu ulciorul, până și pescarii vechi uitau să-și mai tragă mrejele din Dunăre. Iar ea nu se uita la niciunul.

Purta la gât o salbă veche de argint, moștenită de la maică-sa, și zicea mereu că n-o dă jos decât în ziua în care o să iubească un bărbat mai mult decât propria libertate. Lumea râdea de ea, fetele din invidie, iar flăcăii din sat cu speranța că poate le pică lor rândul.

Într-o primăvară a venit în port un corăbier pe nume Matei. Avea fața arsă de soare, palmele pline de tăieturi și nu vorbea el prea mult, dar când zâmbea părea că se potolesc toate furtunile de pe fluviu. Irina s-a îndrăgostit de el fără să-și dea seama: mai întâi îl aștepta pe chei să coboare, pe urmă îl întreba când pleacă mai departe, iar într-o seară și-a dat salba de la gât și i-a pus-o direct în palmă.

– S-o ții la tine, i-a zis ea.

El s-a uitat lung la bănuții ăia de argint:

– Păi și dacă nu mă mai întorc?

A zâmbit ușor

– Atunci o să știe salba unde m-ai lăsat.

Au trăit o vară întreagă ca doi oameni care uitaseră că vine toamna. Umblau pe malul apei, dormeau sub cerul liber și își promiteau toate trăsnăile pe care le îndrugă îndrăgostiții când n-au minte, că o să se oprească timpul în loc, că nu-i mai desparte nimeni și că se usucă marea înainte să se termine iubirea lor.

Într-o dimineață, corabia a ridicat ancora. Matei a sărutat-o pe frunte și i-a promis că se întoarce înainte să se culeagă strugurii. Irina a rămas pe chei până când pânzele s-au pierdut de tot în ceață.

Toată vara a trăit doar din așteptarea asta. Toamna a venit, dar corabia nu s-a mai întors. Oamenii prin port vorbeau ba că s-a scufundat pe furtună, ba că a rămas prin Grecia, ba că și-a găsit altă femeie prin alte părți. Irina nu le răspundea nimic. În fiecare seară cobora la Dunăre, se așeza pe aceeași piatră și se uita la valuri, de parcă apa aia i-ar fi putut aduce omul înapoi.

Au trecut doi ani așa. Într-o zi, un marinar bătrân a intrat în sat și a scos din traistă salba ei de argint:

– Care-i Irina? a întrebat el.

Fata s-a apropiat de el, tremurând toată:

– Eu sunt.

Bătrânul i-a întins bănuții în palmă:

– Mi-a dat-o un om pe o insulă prin Marea Egee. Era bolnav rău, abia mai sufla, dar mi-a zis doar atât "Spune-i că n-am vândut-o și că am murit cu ea la piept."

Irina n-a scos un pânset. A luat salba, a strâns-o la gură și a plecat fără să zică o vorbă. Din ziua aia n-a mai coborât niciodată în port. A trăit singură la marginea satului, într-o căsuță mică cu geamurile spre apă. Copiii ziceau că o mai văd vorbind singură cu fluviul, femeile își făceau cruce când o vedeau, iar bărbații lăsau capul în jos când treceau pe lângă poarta ei. Trecuseră anii peste ea ca vântul peste stânci, o obosiseră, dar nu o doborâseră.

Într-o iarnă, un flăcău din sat, băiat gospodar cu casă, vite și pământ, a venit s-o ceară de nevastă. Irina l-a lăsat să vorbească până a terminat, apoi i-a pus salba în palmă.

– Vezi tu argintul ăsta? i-a zis ea.

– Îl văd.

– Vezi că nu mai lucește ca altădată, dar nici nu rugineste. Așa-i și cu o iubire de genul ăsta: nu-ți mai face viața mai frumoasă, dar nici nu te lasă să-ți refaci viața cu altul.

Băiatul a plecat abătut, fără scandal. Se prinsese că n-avea nicio șansă în fața unui om care nu mai era în viață.

Într-o dimineață de primăvară, pescarii au găsit-o pe malul apei, sprijinită de o salcie bătrână. Parcă dormea. În mâna dreaptă strângea salba, iar pe față avea un zâmbet senin pe care nu i-l văzuse nimeni de ani de zile.

La înmormântare, preotul a spus că Dumnezeu a ieșit în întâmpinarea unui suflet chinuit, dar o babă din sat a dar abătută din cap:

– Nu, măi, pe Irina n-a luat-o Dumnezeu, a luat-o Dunărea. Că sunt iubiri care nu se termină în brațele cuiva, ci se întorc acolo de unde au plecat, lângă apa care le-a ascultat prima dată. Iar apa nu râde niciodată de vorbele pe care ți le dai din dragoste, ci le duce în tăcere până în mare.