Când am coborât din tren, nu mai aveam aproape nimic, o valiză jerpelită, o haină prea subțire pentru frigul de afară și câțiva bănuți pe care îi strângeam în pumn de fiecare dată când mă lua panica să nu-i pierd. Orașul era mult mai mare decât mi-l închipuisem, cu blocuri îngrămădite unele într-altele, ferestre luminate și oameni care grăbeau pasul fără să se uite vreunul la tine. Am stat câteva minute pe peron, buimac, neștiind încotro s-o apuc, apoi am pornit la pas pe trotuar.

În prima noapte am găsit o cămăruță deasupra unei cârciumi. Proprietarul mi-a zis din start că nu ne încurcăm cu contracte, când l-am întrebat de chirie, mi-a aruncat o sumă care mi-a arătat repede socoteala, mai aveam bani de trei zile.

— Pot să vă las o parte mâine? am întrebat eu timid.

S-a uitat lung la mine:

— Ai găsit ceva de muncă?

— O să găsesc.

A schițat un zâmbet amărât, de om care auzise placa asta de sute de ori:

— Da, toți găsiți la început.

N-am priceput ce voia să spună, dar m-am lămurit destul de repede pe pielea mea.

Odaia avea doar un pat, o masă, un scaun șubred și o oglindă crăpată pe perete. Când m-am privit în ea în prima seară, abia m-am recunoscut, slăbisem, aveam barba crescută aiurea și ochii încercănați. M-am apropiat de sticlă și mi-am zis în barbă "Merge, arăți bine". Am pufnit într-un râs prostesc, a fost prima minciună pe care mi-am spus-o în orașul ăla, dar au urmat multe altele.

A doua zi am bătut străzile până mi s-au umflat picioarele: ateliere, depozite, un hotel și un birou unde secretara nici măcar nu s-a sinchisit să ridice privirea din foi. Pe la prânz am rămas lefter, la trei stomacul începuse să mă roadă de viu, iar pe la șase mă luase o durere de cap atât de rea încât am intrat într-o cafenea doar ca să mă mai dezmorțesc puțin. M-am așezat la o masă retrasă, iar când a venit chelnerul i-am cerut doar un pahar cu apă. S-a uitat strâmb la mine, dar mi l-a adus. Am băut cu înghițituri mici, încercând să nu mă holbez la farfuriile celor din jur, dar n-am reușit. La masa de alături, un puști își împingea farfuria cu mâncare, bosumflat că nu mai vrea, iar maică-sa îl ruga să mai ia două guri. M-a apucat o furie neagră, o ciudă oarbă pe copilul ăla; îmi venea să mă ridic și să urlu la el să bage tot în el și să nu mai facă fițe la mâncare, dar am tăcut și am lăsat capul în jos.

A doua zi am prins în sfârșit ceva la descărcat marfă într-un depozit. Munca era grea de-ți rupea spatele, dar când mi-a pus omul banii în palmă la final de zi, am simțit o bucurie curată. Am cumpărat o pâine întreagă și am mâncat-o direct pe trotuar; n-am apucat să ajung la colțul străzii că o dădusem gata pe toată. Am rămas sprijinit de un zid, râzând ca un nebun în timp ce trecătorii se uitau ciudat la mine. Nu-mi mai păsa de nimic, aveam iar speranță.

M-a ținut fix trei zile. În a patra dimineață, șeful depozitului mi-a retezat-o scurt, găsise pe altcineva. Când l-am întrebat de ce, din moment ce trăsesem ca un cal, a ridicat din umeri și mi-a zis că "nu e nimic personal". Am plecat amărât, gândindu-mă de ce naiba folosesc oamenii vorba asta fix când te lovesc cel mai tare.

Într-o seară am dat peste ea într-o bodegă ieftină. Stătea singură la masă și nota de zor într-un caiet, fără să aibă vreo farfurie în față. Mi-am comandat o ciorbă, ultimii mei bani, iar ea a ridicat ochii:

— Scrii și tu?

— Nu.

— Păi și de ce te holbezi așa la caietul meu?

— Pentru că miști mâna aia prea repede, i-am zis zâmbind.

A închis caietul și m-a măsurat scurt:

— Ești cam ciudat.

— Știu.

A râs, și a fost de ajuns ca să mă așez la masa ei. Nu m-a întrebat cu ce mă ocup, de unde vin sau de ce sunt atât de jigărit. Mi-a cerut doar să-i zic o poveste, despre orice. I-am inventat una pe loc, cum aveam eu un câine alb în copilărie care mă aștepta la o poartă verde când veneam de la școală, iar mama mă striga din prag la masă. N-aveam nicio legătură cu realitatea, n-avusesem niciodată câine, dar pe măsură ce vorbeam, parcă vedeam poarta aia verde cu ochii mei. Când am terminat, mi-a zis că e frumos, iar mie mi-a crăpat obrazul de rușine că o mințisem.

Am continuat să ne vedem. Începuse să-mi mai aducă câte ceva de mâncare împachetat într-un ziar.

— Lasă că n-am nevoie, mă fofilam eu.

— Nu te-am întrebat dacă ai nevoie, mi-o tăia ea scurt și-mi îndesa pachetul în brațe.

Într-o zi n-am mai răbdat și am întrebat-o de ce își bate capul cu mine. S-a uitat țintă în ochii mei și a zis simplu "Pentru că știu și eu cum e să n-ai". N-am mai scos niciunul o vorbă, sunt chestii pe care nu mai are rost să le despici când amândoi le știți prea bine.

Într-o dimineață am găsit o scrisoare strecurată pe sub ușă. Era de la mama: tata căzuse la pat. Zicea că nu-i chiar atât de grav, dar mă ruga să vin acasă. Am recitit rândurile alea de două ori, cu un nod în gât. N-aveam bani nici de-un bilet de tren. Am rămas pe marginea patului gândindu-mă la curtea noastră mică, la tata stând pe prispă și întrebându-mă mereu dacă am mâncat. M-a bufnit plânsul, dar nu doar de grija lui, ci fiindcă am realizat ce minciună îți bagi singur în cap când pleci, ai impresia că locurile din care ai fugit rămân neschimbate și te așteaptă pe loc. Nu te așteaptă deloc, ruginesc, îmbătrânesc și ele odată cu tine.

Când i-am spus fetei că trebuie să plec, a tăcut lung. În ultima seară am mers amândoi pe jos până la gară, pe un frig tăios. La intrarea pe peron s-a oprit:

— Ți-a plăcut măcar ceva aici?

M-am uitat la fiarele reci ale trenurilor:

— Nu prea.

A zâmbit strâmb:

— Nici mie.

— Păi și de ce mai stai?

— Pentru că erai tu aici, a zis ea simplu.

N-am știut ce dracului să-i mai răspund. Mi-a atins obrazul cu palma ei rece și m-a sărutat scurt, apăsat.

— Să nu cumva să te întorci doar din dor, mi-a zis când s-a dat un pas înapoi.

— Păi și dacă mă roade dorul?

— Atunci rabdă-l.

În tren am stat lipit de geam. Orașul a început să se șteargă în noapte, iar blocurile s-au pierdut în ceață. În buzunar mai aveam doar un pumn de mărunțiș și un colț de șervețel pe care ea scrisese "Să mănânci". Am zâmbit amărât și am băgat hârtia adânc în buzunarul de la piept.

Nu știu dacă m-am întors acasă doar pentru tata. Cred că pur și simplu obosisem să fug de pomană. Când trenul a frânat în gara din care plecasem cu luni în urmă, am coborât pe peronul gol. Nu mă aștepta niciun suflet, dar măcar nu mă mai simțeam părăsit. Îmi era destul de clar că poți să bați lumea încercând să fii altul, doar ca să te trezești într-o gară prăfuită exact cu omul de care încercai să scapi, cu tine. Mi-am ridicat valiza grea și am luat-o la pas spre uliță, nu știam ce găsesc acasă, dar nici nu mai aveam chef să mă mint.