Când am ajuns în oraș, aveam trei monede în buzunar și o cămașă pe mine care mirosea a ploaie stătută. Nici măcar nu știam de ce bătusem drumul până acolo, și asta era cel mai aiurea; dacă aveam un motiv clar, mai ziceam. Dar n-aveam de lucru, n-aveam unde să dorm și nu știam pe nimeni în tot orașul. Rămăsesem doar cu o adresă mâzgălită pe o hârtiuță și cu impresia aia prostească că o să se rezolve cumva de la sine.

Nu s-a rezolvat nimic. În prima noapte am dormit într-o mansardă jerpelită pe care mi-o lăsase proprietarul pe câțiva bănuți. O debara, nu camera, dacă întindeam mâinile, atingeam ambii pereți. Geamul nu se închidea, patul scârțâia la fiecare respirație, iar pe tavan era o pată uriașă de igrasie, ca o hartă strâmbă. M-am uitat la ea lung în întuneric până mi s-a părut că seamănă cu un mutră de om și m-a bufnit râsul ca un prost, de unul singur.

A doua zi am luat străzile la rând: magazine, birouri, depozite. Peste tot aceeași placă, că n-au nevoie, să las un număr, să mai trec săptămâna ailaltă. Pe la prânz mă luase foamea, pe la trei îmi rodea stomacul de nu mai puteam, iar pe la cinci nu mai vedeam nimic în fața ochilor în afară de mâncare. Când am trecut pe lângă o brutărie și am simțit mirosul de pâine caldă, am încremenit pe trotuar vreo zece minute. A ieșit o femeie în ușă și s-a uitat urât la mine. I-am rânjit tâmp, de rușine, iar ea a intrat la loc. Am mers mai departe și mi-am numărat iar cei trei bănuți din buzunar, ca și cum dacă puneam mâna pe ei mai apărea unul din senin.

Seara am încercat să scriu o cerere de angajare. Am băgat acolo toate cuvintele mari pe care le știam, cum că sunt serios, punctual, că prind repede. La sfârșit am trântit un solemn "Vă asigur că nu veți regreta". Am citit rândul, am pufnit într-un râs amar și l-am tăiat cu o linie groasă, apoi am făcut foaia bucăți. N-aveam altă hârtie. Am strâns resturile de pe jos și m-am uitat la cuvântul "asigur", încercând să-mi amintesc când dracului fusesem eu sigur de ceva ultima oară.

În a treia zi am găsit în sfârșit o treabă, un bătrân căuta pe cineva să-i transcrie niște acte. Plătea o mizerie, dar am acceptat pe loc. Am tras două ore fără să ridic capul din foi. Banii mi-au ajuns de o pâine, o bucată de brânză și încă două nopți la mansardă. Am mușcat din pâinea aia caldă pe drum și am dat gata jumătate din ea până să ajung la scară. M-am oprit pe trepte și am văzut că-mi curgeau lacrimile, nu de bucurie și nici de supărare, ci pur și simplu fiindcă era pâinea bună. M-a apucat o ciudă groaznică că o bucată de pâine putea să mă facă să mă simt din nou om.

După vreo săptămână învățasem orașul. Știam unde se dădea cea mai ieftină ciorbă, ce magazin arunca resturile seara la gunoi și pe ce bancă în parc puteai zăcea fără să te ia vreun gardian la rost. Când faci foamea câteva zile la rând, ți se cam ia de la creier. Nu te mai interesează ce faci mâine, te gândești doar cum să bagi ceva la stomac. Uiți de rușine, uiți de tot, iar la oameni te uiți doar să vezi dacă poți ciupi ceva de la ei. Mă speria gândul că începusem să gândesc așa, dar n-aveam ce face.

Într-o după-amiază am dat peste ea în parc. Stătea pe o bancă și citea, cu mâinile subțiri pierdute într-o haină bărbătească mult prea mare și cu părul strâns într-o doară la spate. Când ridica ochii din carte, parcă se potolea toată agitația din jur. Am trecut pe lângă ea, am făcut câțiva pași, apoi m-am întors.

— Ce citești acolo?

A închis cartea și m-a măsurat din cap până în picioare:

— De ce mă întrebi?

— Mi s-a părut interesantă.

— Nici măcar n-ai apucat să vezi ce scrie pe copertă.

M-au trecut căldurile:

— Mă rog... mi s-a părut interesantă așa, la prima vedere.

A schițat un zâmbet:

— E o prostie de carte.

— Cu atât mai bine.

A râs, și a fost prima dată după mult timp când auzeam un râs sincer, fără fițe, care nu-mi cerea nimic. M-am așezat lângă ea și am rămas la taclale până s-a lăsat frigul. La plecare m-a întrebat scurt dacă ne mai vedem, iar eu i-am zis imediat că da, știind bine că o să-mi stea gândul numai la ea până a doua zi.

În săptămânile care au urmat am umblat numai împreună. Bateam străzile aiurea sau stăteam în parc. O dată m-a chemat la ea în camera, un loc mic, dar cald și mi-a pus o cană de ceai în mână.

— Tu ești fericit vreodată? m-a întrebat direct, privindu-mă peste masă.

Am zâmbit într-o dungă.

— Nu prea știu ce-i aia.

— Ăsta nu-i răspuns.

— Pentru mine e de ajuns.

S-a uitat lung la mine, cu o amărăciune grea:

— Ești tare amărât pe dinăuntru.

Am vrut să mă rățoiesc la ea, dar m-am abținut; știam amândoi că zisese adevărul.

Într-o dimineață nu m-am mai putut da jos din pat. Nu eram bolnav, nu mă durea nimic, pur și simplu nu mă mai ascultau picioarele. Am zăcut cu ochii în tavan, pata aia de igrasie se mărise, iar mutra de om pe care o vedeam la început dispăruse de tot. Îmi ziceam în gând că trebuie să mă ridic, să mă duc la bătrân să copiez acte, să caut ceva de mâncare, dar am rămas lipit de saltea până pe seară, când a bătut cineva la ușă.

Era ea. A intrat, s-a uitat la frigul din cameră și la mine cum stăteam îmbrăcat în pat:

— N-ai mâncat nimic azi.

— Ba am mâncat.

— Minți de îngheață apele.

M-am întors cu spatele la perete. A tăcut câteva clipe, apoi a lăsat o jumătate de pâine pe colțul mesei:

— N-am cum să te ajut dacă tu vrei să te lași la fund, mi-a zis ea.

— Păi ți-a cerut cineva ajutorul? i-am tăiat-o nervos.

— Tocmai, că nu ceri nimic, a oftat ea din ușă.

A închis ușa încet, iar eu m-am holbat la pâinea aia până a doua zi dimineață, fără să mă ating de ea.

După câteva zile am primit o hârtiuță de la moșul cu actele, găsise pe altul și nu mai avea nevoie de mine. Când am citit rândurile alea, nici măcar nu m-am enervat și nu m-a apucat panica, m-a lăsat o amorțeală totală, de parcă eram gol pe dinăuntru. Am ieșit pe stradă în frig și am mers fără să mă uit în jur până am dat de gară. Am scos ultimii bani din buzunar și am cerut un bilet la primul tren care pleca, indiferent încotro o lua.

Când s-au pus vagoanele în mișcare, m-am uitat pe geamul jegos la oraș, mansarda, parcul desfrunzit, brutăria și străzile pe care le bătusem de atâtea ori. M-am gândit la ea și pentru o secundă mi-a venit să sar dracului din mers, dar trenul prinsese deja viteză.

Am scos din buzunar bucățica aia de hârtie mototolită cu prima mea cerere de muncă, unde se mai vedea rândul tăiat "Vă asigur că nu veți regreta". Am rupt-o mărunt, am crăpat geamul de la vagon și i-am dat drumul pe vânt. N-am simțit nicio ușurare și nicio mare eliberare, eram doar rupt de oboseală. Trenul mergea undeva prin ceață, habar n-aveam unde dracu' mă duce și nici nu-mi mai păsa. Trebuia doar să plec.