În dimineața în care a murit, telefonul a bâzâit scurt pe noptieră. Eram încă în pat, pe la șapte și ceva, iar în cameră era beznă, deși afară se luminase de mult. Urăsc diminețile, am mereu senzația că te împing de la spate să începi iar totul, chiar dacă n-ai apucat să-ți tragi sufletul după ziua de ieri. Am întins mâna buimac după telefon, un singur mesaj de la el.

"Ai văzut că a nins?"

Am citit rândul ăla de vreo trei ori, fără să pricep. Afară ploua mocănește, iar pe acoperișurile de tablă se scurgea o zeamă cenușie. Am tastat rapid "Nu, aici plouă", dar m-am oprit și am șters. Am încercat cu un simplu "Ești bine?", dar am șters și asta. Am trântit telefonul pe pernă, zicându-mi că-i scriu eu mai târziu, după ce-mi beau cafeaua.

Pe la nouă fără un sfert m-a sunat maică-sa. Am răspuns fără să apuc să zic "alo". Femeia a oftat greu și mi-a zis direct "A murit azi-noapte". Pe moment n-am simțit absolut nimic, și asta mă sperie cel mai tare când mă gândesc la ziua aia. N-am urlat, n-am început să bocesc, nu mi s-au tăiat picioarele. Am întrebat-o ca un idiot "Cum?". Când a izbucnit femeia în plâns, mi-am dat seama ce întrebare proastă pusesem. Nu mai exista niciun "cum". Sunt chestii care, după ce se întâmplă, nu mai au nicio noimă. Rămâi pur și simplu blocat cu ele, ca prostul, cu mesajul lui neterminat în telefon.

La înmormântare, toată lumea vorbea despre el în șabloane: că fusese o pâine de om, deștept, săritor, că avea o căldură aparte. O tipă pe care n-o mai văzusem în viața mea a ținut să spună că "avea o lumină în el". Îmi venea să-i zic să tacă, că lumina aia îl mânca pe dinăuntru, îl costa atât de mult să pară ok în fața lumii încât, când ajungea acasă, cădea lat și tăcea cu orele. N-am zis nimic. Stăteam în spate și mă uitam la sicriu, o cutie din lemn lăcuit, prea mică pentru un om și prea dichisită pentru moarte. Mă gândeam la unghiile lui roase până la sânge, la cicatricea de pe arătător și la cum își trecea mâna prin păr când se enerva. Toți vorbesc despre morți cu vorbe mari, dar nimeni nu pomenește de mărunțișurile care lasă golul cel mai mare: cana lăsată mereu în chiuvetă, faptul că nu putea să adoarmă cu ușa închisă sau că-și cerea scuze aiurea, chiar și când n-avea nicio vină.

După parastas, maică-sa m-a rugat să merg cu ea până la el în apartament. A descuiat ușa, dar a rămas încremenită în prag, nu putea să intre. Am intrat eu. În primele secunde locul părea neschimbat, adidașii la intrare, geaca aruncată pe cuier, o farfurie pe masă și un prosop lăsat strâmb pe marginea căzii. Moartea nu avusese timp să facă curățenie. Maică-sa mi-a zis din ușă să iau ce vreau, dar i-am zis că nu-mi trebuie nimic. M-a lovit o senzație aiurea rău, brusc trebuia să ne gândim ce facem cu boarfele lui, cu pastilele începute sau cu numele rămas pe cutia poștală. În dormitor, pe birou, am găsit un bilet de cumpărături: Lapte, ouă, pâine, portocale. L-am făcut sul și l-am băgat în buzunar.

Caietul l-am găsit abia mai târziu, ascuns sub saltea. Era o agendă neagră, fără nimic scris pe copertă, cu primele pagini albe. Pe la mijloc era o singură frază, "Nu mi-e frică să mor. Mi-e frică să rămân singur până mor". Am citit-o de câteva ori, am trântit caietul și am ieșit pe balcon să fumez. M-am gândit la toate serile în care încerca să-mi zică că nu mai duce, iar eu veneam repede cu soluții din cărți, să doarmă, să mănânce, să mai iasă din casă. Nu pricepeam atunci cât de tare îl oboseau sfaturile mele; el nu voia să-l repare nimeni, voia doar să tacă cineva lângă el.

În ultimele luni ne certaserăm dintr-o grămadă de prostii, din cauza mesajelor lăsate în văzduh, a întârzierilor sau a cumpărăturilor uitate. Într-o seară mi-a zis-o verde în față "Te-ai obișnuit să mă ai la dispoziție". I-am tăiat-o urât "Iar tu te-ai învățat să mă pedepsești cu tăcerea". A tăcut lung, a recunoscut cu jumătate de gură, iar eu am trântit ușa și am plecat nervos. A doua zi mi-a trimis un "Îmi pare rău" la care n-am avut chef să răspund vreo trei zile. Așa o țineam noi: ne răneam, tăceam din orgoliu, apoi ne căutam ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fără să rezolvăm nimic.

În primele săptămâni după ce s-a dus, am funcționat ca un robot. Mă duceam la muncă, cumpăram mâncare, zâmbeam mecanic pe unde trebuia, dar mă prăbușeam din senin — cum a fost când am dat cu ochii de o ladă cu portocale la aprozar și m-a bufnit plânsul în fața tuturor, de a trebuit să ies pe trotuar fără să mai iau nimic. Noaptea răsfoiam caietul lui, nu era un jurnal zilnic, ci doar bucăți de gânduri aruncate când și când "Mi-e dor de copilul care am fost", "Uneori am impresia că oamenii mă țin aproape doar cât au nevoie de mine", sau "Mi-aș dori să pot rămâne undeva fără să mă ia frica".

După vreo șase luni am început să mai ies, împins de toți cei din jur care-mi băgau în cap că "trebuie să mergi mai departe". Într-o seară, la un pahar cu cineva care habar n-avea de poveste, am râs, am băut și, la despărțire, tipul acela m-a sărutat. Pentru o secundă m-am lăsat dus, dar în secunda doi m-a lovit o vinovăție cruntă, nu pentru că sărutul fusese aiurea, ci pentru că fusese plăcut și mi se părea o măgărie ca lumea să meargă liniștită înainte, trenurile să circule și oamenii să se combine, în timp ce el zăcea sub pământ.

La un an de la înmormântare, am trecut din nou pe la apartament, chiar înainte să predea cheile noilor proprietari. Camerele erau goale, miroseau a var proaspăt, iar pe jos nu mai rămăsese nicio urmă din el. Am stat câteva minute în mijlocul dormitorului pustiu și am simțit că nu mai aveam nevoia aia disperată să-l aduc înapoi. M-am speriat un pic la început, că până atunci durerea fusese singura chestie care-l mai ținea viu, dar m-am prins că să treci peste nu înseamnă să uiți de om, ci doar să nu te mai dărâme fiecare amintire măruntă.

Am deschis geamul să intre aerul rece. Pentru o clipă mi-a trecut prin cap mesajul din ultima lui dimineață "Ai văzut că a nins?". M-am uitat la cer, nu ningea, dar în bătaia soarelui pluteau niște scame de praf sau poate chiar primii fulgi amărâți de iarnă. Am închis geamul, am tras ușa și am coborât la magazinul din colț. Am luat lapte, ouă, pâine și, după ce am stat puțin pe gânduri în fața lăzii, o pungă de portocale. Când am ieșit din magazin, nu mai ningea deloc, dar măcar nu-mi mai era frică de ziua de mâine.