Am cunoscut-o fara sa banuiesc nimic. Nu a fost o aparitie care sa schime aerul. Era acolo, calma si discreta. Fara sa-mi dau seama, am inceput sa o observ. La inceput era doar o conversatie buna. Apoi a devenit un punct fix. Imi placea ideea ca totul este sub control. Ca pot iesi din aceasta apropiere fara consecinte.

Intr-o seara mi-a spus ca oamenii care evita sa fie sinceri spun ca "nu e nimic serios". Am raspuns defensiv. Ea a zambit fara ironie. Zilele au continuat, dar am inceput sa o caut mai des. Nu pentru ca trebuia, si pentru ca nu reuseam sa nu o fac. Mesajele ei deveneau importante. Fara sa existe o discutie, incepusem sa astept.

Asteptarea era o neliniste mica si constanta. Intr-o zi nu mi-a raspuns cateva ore. Am simtit o tensiune absurda. Atunci am inteles ca nu mai este vorba doar despre ea, si era vorba despre dependenta de prezenta ei. Cand a raspuns, tonul era prea normal. Am incercat sa ma detasez, dar nu a functionat.

Intr-o seara am intrebat-o direct daca simte la fel.

- Am simtit, a spus ea.
Timpul trecut din acea propozitie a fost suficient. Am incercat sa repar si sa spun ca tin la ea. A ascultat calm.

- Nu m-ai pierdut acum, a spus ea. M-ai pierdut cand ai ales sa nu spui nimic.

Nu am avut replica. Eu am transformat prezenta ei intr-o obisnuinta. Apoi obisnuinta a devenit nevoie. Iar nevoia, in lipsa ei, a devenit obsesie. Ea a trecut prin toate etapele in liniste. A simtit, a asteptat si apoi a plecat. Am ramas cu reflexul de a o cauta. Poate ca obsesia asta tine de mine, cel care a crezut ca poate controla ce simte.