Prima cearta a venit dupa trei zile. A doua, in aceeasi saptamana. Dupa o luna, aveam impresia ca ne cunoastem de-o viata. Nu pentru ca stiam totul unul despre celalalt. Si pentru ca invatasem exact unde dor cel mai tare cuvintele. Stiam amandoi, cu o precizie de chirurg, care sunt punctele vulnerabile, ce rani vechi trebuie zgariate si ce ton al vocii declanseaza imediat defensiva. Transformasem cunoasterea reciproca intr-un arsenal de arme gata de folosit la fiecare raspuns gresit.

Avea talentul rar de a transforma o intrebare simpla intr-un proces. Eu aveam prostul obicei sa raspund. Niciunul nu castiga. Sedintele noastre de judecata se intindeau pana la miezul noptii, intr-o camera in care aerul devenea irespirabil de la atatea reprosuri si argumente disecate pana la absurd.

Cand pleca, imi spuneam ca s-a terminat. Inchideam usa cu senzatia usurarii de moment, convins ca am redevenit stapan pe linistea mea si ca bucla asta distructiva s-a inchis in sfarsit.

Cand revenea, uitam de fiecare data cat de obositoare putea fi furtuna. Bastau doar cativa pasi pe coridor, zgomotul cheilor lasate pe masa si acel mod familiar de a-si arunca haina pe scaun pentru ca toate rezolutiile mele de independenta sa se dizolve instantaneu intr-o noua asteptare a inevitabilului.

Era genul de persoana care intra intr-o incapere si schimba temperatura fara sa atinga termostatul. Zambea frumos. Iubea urat. Avea momente in care ma privea ca si cum eram singurul om din lume. Apoi gasi un motiv absurd sa-mi demonstreze contrariul. Oscilatiile ei intre o tandrete sufocanta si o raceala de gheata ma tineau intr-o alerta permanenta, o stare de tensiune pe care mintea mea incepuse sa o confunde cu dinamismul unei vieti traite din plin.

Intr-o seara, dupa o discutie care pornise de la ceva banal si ajunsese la rani vechi, s-a ridicat sa plece. S-a oprit in usa.

"Ai putea sa ma opresti."

Am ramas tacut. S-a intors.

"Ai putea macar sa spui ceva."

Am zambit amar.

"Daca spun ce gandesc, ne certam. Daca nu spun nimic, tot ne certam. Ai construit un joc in care regulile se schimba dupa cum pierzi."

Pentru prima data, n-a avut replica. Doar m-a privit. Era furioasa. Era ranita. Si, paradoxal, era mai frumoasa ca niciodata. In acea secunda de amurg electric, in lumina slaba a lampei din hol, am vazut toata neputinta noastra stransa intr-o singura grimasa de orgoliu.

Am inteles atunci de ce unele relatii rezista ani intregi. Nu pentru ca sunt fericite. Si pentru ca atractia poate fi atat de puternica, incat oamenii ajung sa confunde intensitatea cu iubirea. Devenisem dependenti de adrenalina impacarilor zgomotoase, de dramatismul scenelor de despartire si de iluzia ca o pasiune care te distruge are mai multa valoare decat o afectiune tihnita si normala.

Ne-am despartit de mai multe ori. Definitiv, doar o singura data.

Si abia atunci am realizat cel mai ironic adevar. Nu mi-a fost greu sa uit persoana. Mi-a fost greu sa ma dezvat de furtuna pe care o numeam, din obisnuinta, "acasa". Mi-a luat luni de zile sa accept linistea unei camere goale fara sa o simt ca pe o pedeapsa, si sa inteleg ca pacea de dupa ea nu era plictiseala, si doar recuperarea unei normalitati pe care o jertfisem pe altarul unui razboi de uzura.