Am cunoscut-o intr-o cafenea, intr-o dupa-amiza in care ploaia parea hotarata sa tina orasul captiv. Sedeam langa fereastra inalta, privind cum picaturile mari izbeau trotuarul de pe bulevard, transformand trecatorii in niste umbre grabite sub umbrele negre. Ea a intrat scuturandu-si pardesiul umed, si s-a asezat la masa vecina cu acea naturalete a oamenilor care nu caută sa atraga atentia nimănui.

Purta un zambet calm, din acela care nu incearca sa impresioneze pe nimeni. Doar exista. Iar uneori, asta este suficient.

Am vorbit despre carti, despre drumuri lungi si despre felul ciudat in care doi necunoscuti pot simti ca se cunosc de ani. Conversatia a curs fara efort, pornind de la aroma cafelei de pe masa si ajungand la amintiri vechi, de parca reluam un dialog intrerupt cu doar o zi inainte. Timpul s-a comprimat brusc in acea incapere cu miros de boabe prajite si lemn vechi, izoland salonul de agitatia strazii.

Abia la plecare am vazut verigheta. Un cerc subtire de aur care a decupat brutal fantezia acelei dupa-amiezi, readucand realitatea in drepturi. N-am intrebat nimic. Nici ea n-a explicat. Ne-am strans mainile politicos, ca doi straini care au impartit un adapost de ploaie, si am iesit in aerul rece al serii.

Ne-am revazut intamplator. Apoi iar. Si, fara sa ne dam seama, intâmplările au inceput sa semene suspect de mult cu alegeri. Acele intalniri prin librarii sau la colturile aceleiasi strazi nu mai erau simple coincidente, si devenisera niste intalniri nescrise pe care amandoi le cautam fara sa o spunem cu voce tare.

Nu ne atingeam. Nu era nevoie.

Uneori, o privire tine mai mult ca o imbratisare. Uneori, doua maini care nu se ating spun mai multe ca doua trupuri care se cunosc. Entre noi s-a stabilit o distanta plina de intelesuri, o bariera invizibila pe care o respectam cu o sfintenie aproape liturgica, constienti ca cel mai mic gest gresit ar fi prabusit intregul esafodaj de iluzii.

Imi povestea despre viata ei. Eu ii povesteam despre linisteen pe care o pierdusem fara sa stiu cand. Imi vorbea despre o casa asezata, despre un sot cumsecade si despre vizitele de duminica, o existenta previzibila in care totul era programat ca mersul trenurilor, dar in care bucuria parea sa se fi sters incet, lasand in loc o politete obositoare. Eu o ascultam sprijinit de marginea mesei, simtind cum fiecare detaliu din universul ei ma indeparta si mai mult de dreptul de a spera.

Nu promiteam nimic. Nu ceream nimic. Doar imprumutam cate o ora dintr-o lume care nu ne apartinea. Ne intalneam in acele spatii de tranzit ale orasului, pe bancile din parcuri sau in bodegi obscure, traind din bucati de timp furate de la obligatiile zilnice, fericiți ca putem respira acelasi aer fara sa dam socoteala nimănui pentru gandurile noastre.

Intr-o seara, pe peronul unei gari aproape goale, m-a privit lung. Lumina galbena a felinarelor de pe peron ii desena umbra pe cimentul umed, in timp ce in departare se auzea deja zgomotul metalic al rotilor de tren.

"Intr-o alta viata..." A zambit trist. "...poate am fi ajuns acasa impreuna."

N-am raspuns. Cuvintele ar fi fost inutile si ar fi sunat ca niste clauze dintr-un contract pe care niciunul dintre noi nu avea puterea sa il semneze. Am privit doar cum trenul incetinea in fata noastra, un monstru de fier care venea sa rupa definitiv puntea fragila dintre noi.

Unele iubiri nu se termina fiindca nu se iubesc suficient. Se termina fiindca, uneori, iubirea nu este singurul lucru care conteaza. Exista datorii, contracte morale si vieti intregi deja construite pe care nu le poti dinamita doar pentru a salva o iluzie nascuta intr-o zi de mai.

Trenul a plecat. Ea intr-o directie. Eu in alta. Am urcat in vagonul meu si m-am asezat la geam, privind cum luminile garii dispar in noapte si lasa in urma doar intunericul campiei.

Si, dintre toate povestile pe care nu le-am trait, aceasta a ramas singura pe care inca o port cu mine. O fisa de telefon nefolosita, un bilet de tren catre o destinatie neatinsa si imaginea unei blonde crete care s-a pierdut in multime, ramanand in amintirea mea ca cel mai frumos esec din toti acesti ani de cautari desarte.