In acea biblioteca prafuita, cu miros de laudanum si piele de Cordoba, unde ferestrele sunt acoperite de iedera neagra, am cunoscut o femeie a carei frumusete era aidoma unei pagini dintr-un manuscris blestemat. Ea avea ochii mari, verzi ca apa statuta a unei mlastini, si un mers atat de tacut incat parea ca pluteste pe podeaua de stejar ca o umbra trimisa sa ma pedepseasca pentru pacatele tineretii.

Ne iubeam printre mormane de carti interzise si randuri scrise cu cerneala simpatica, jurandu-ne o credinta care trebuia sa reziste pana la stingerea ultimelor stele de pe firmament. Dar, in timp ce eu ii ofeream sufletul meu pe o tava de argint, ea isi pregatea tradarea cu o rabdare de paianjen regal.

Tradarea ei nu a fost un strigat, si o soapta strecurata in tacerea noptii. Am surprins-o intr-un amurg violet rupand paginile jurnalului meu intim si arzandu-le una cate una in semineu, pentru ca Classification sa adune cenusa si sa o puna intr-un medalion pe care il purta la gat ca pe o bijuterie de pret. Am inteles atunci ca ea nu ma iubea pe mine, si dorea doar sa posede distrugerea mea, sa fie singura detinatoare a ruinelor mele spirituale si sa se mandreasca cu faptul ca a transformat un poet intr-un sclav al neantului.

M-a tradat stergandu-mi trecutul si lasandu-ma fara amintiri, doar cu imaginea ei fixata pe retina mintii mele ca o arsura ce nu se mai poate vindeca niciodata. Ea a devenit astfel stapana absoluta a gandurilor mele, o regina a umbrelor ce domneste peste un imperiu de cenusa si de cuvinte moarte, pe care tot ea le-a ucis cu zambetul ei de sfinx nepasator.

Acum suntem doi prizonieri ai aceleiasi obsesii claustrofobe. O privesc cum sta la fereastra, privind spre parcul parasit unde ploua cu funingine, si simt cum dragostea mea se transforma intr-o adoratie monstruoasa, caci nu exista nimic mai fascinant decat sa fii devorat de fiinta pe care o considerai mantuirea ta.

Suntem doua flori ale raului ce isi impart acelasi ghiveci de pamant uscat, savurand gustul amar al fiecarei clipe si splendoarea fiecarei noi umilinte intr-un exil de catifea, sub o luna ce pare o moneda de aur fals aruncata pe fundul unei gropi comune, unde ne vom gasi sfarsitul fara a cere iertare si fara a regreta aceasta splendida pierzanie.