Ceata se ridicase dinspre mlastini si imbracase intreaga casa intr-un giulgiu alb si dens. De la fereastra laboratorului meu, lumea de afara parea sa fi disparut cu totul, lasandu-ma singur intr-un univers de piatra si praf. Pe masa de lucru se aflau zeci de schite anatomice, note luate in graba si instrumente din otel care acum isi pierdusera stralucirea. Incercarea mea de a patrunde secretele anatomiei umane si de a intelege mecanismul fragil care ne desparte de neant se transformase intr-o obsesie muta. Cumparasem aceasta cladire izolata tocmai pentru ca singuratatea sa imi fie complice, iar zgomotele lumii sa nu imi perturbe gandurile.

Zilele treceau fara sa le mai numar, iar somnul devenise un lux pe care nu mi-l mai puteam permite. In mintea mea rasunau doar cuvintele unui vechi profesor, care spunea ca viata este doar o serie de reactii chimice ce pot fi reproduse daca ai destul curaj si destula nebunie. Am crezut ca le am pe amandoua. Stransesem bucati de materie, fragmente uitate de timp si abandonate de societate, sperand ca voi crea o fiinta perfecta. Visam la un monument al inteligentei umane care sa nu cunoasca boala sau degradarea, o creatura superioara care sa imi datoreze existenta si sa ma venereze ca pe un binefacator. Fiecare noapte petrecuta printre carti vechi si eprubete imi alimenta aceasta iluzie a grandorii.

In acea noapte, insa, entuziasmul s-a stins ca o flacara lasata in vant. Pe masa de disectie, sub lumina palida a unei lampi cu ulei, zacea rezultatul muncii mele de trei ani. Nu era o capodopera. Proportiile erau gresite, membrele pareau asamblate de o mana nesigura, iar pielea prea intinsa, de o culoare galbui-cenusie, lasa sa se vada conturul muschilor si al venelor negre de dedesubt. Expresia fetei era una de o tristete infinita, de parca acea forma inerta stia deja ce blestem o asteapta daca va deschide ochii. Am realizat, cu o claritate dureroasa, ca stiinta fara limite nu face decat sa nasca monstri si ca lacomia de cunoastere te izoleaza de restul lumii, transformandu-te intr-un proscris inainte ca ceilalti sa afle ce ai facut.

Fiorul de mandrie s-a transformat instantaneu intr-o repulsie profunda. Cum putusem sa cred ca niste maini murdare de praf si sange pot imita perfectiunea naturii? Am intors spatele acelei mese si am simtit o nevoie disperata de a distruge toutul, de a sterge urmele acestei arogante care imi intunecase ratiunea. Am strans manuscrisele cu miscari bruste, rupand paginile pe care notasem ecuatii si formule chimice, si le-am aruncat pe podea, pregatit sa le dau foc. Aerul din incapere devenise irespirabil, incarcat de mirosul de fosfor si de esente folosite pentru conservare.

In momentul in care am aprins chibritul, intentionand sa dau foc mormanului de hartii, am auzit un suspin adanc in spatele meu. Nu a fost un strigat de triumf, si un geamat de durere, un repros infundat adus celui care indraznise sa tulbure linistea unui somn etern. Flacara chibritului mi-a ars degetele, dar nu am simtit durerea fizica. Eram paralizat. Sunetul s-a repetat, urmat de zgomotul greu al unui trup care incerca sa se miste pe masa de lemn. Incheieturile acelei creaturi scartaiau grotesc, iar respiratia ei devenea tot mai rapida, un gafait chinuit care umplea laboratorul.

Nu m-am intors sa privesc. Groaza care ma cuprinsese era atat de mare, incat picioarele au inceput sa se miste de la sine catre iesire. Am lasat totul in urma, am coborat scarile in fuga si am iesit in curtea inundata de ceata si ploaie, dandu-mi seama ca adevarata mea pedeapsa nu va fi moartea, si gandul ca undeva, in intuneric, traieste o parte din propria mea ambitie bolnava. O creatura fara nume, pe care o abandonasem in momentul primei ei suflari, si care acum ma va cauta mereu, cerandu-mi socoteala pentru viata pe care nu o ceruse niciodata.