In acea odaie cu pereti de matase putreda, am gasit o femeie care este in acelasi timp calaul si singura mea mantuire. Ea are privirea unui cer de toamna inainte de furtuna si maini ce par facute din ceara rece, sub care pulseaza un sange plin de secrete si de veninuri vechi.

Ne iubeam in tacerea unor amurguri care nu se mai terminau niciodata, jurandu-ne o devotare ce avea stralucirea unui cutit de argint. Ea imi soptea ca suntem singurele fiinte vii dintr-o lume de marionete, dar tradarea ei a inflorit ca o floare a raului chiar in inima intimitatii noastre celei mai sfinte.

Am surprins-o privindu-si propria reflexie intr-o oglinda oxidata si zambind cu o bucurie hidoasa la gandul ca, in timp ce eu ma ofileam, ea inflorea, hranindu-se cu resturile vitalitatii mele ca un parazit aristocratic. M-a tradat nu prin bratele altui barbat, si prin indiferenta ei suverana fata de suferinta pe care o provoca, alegand sa ramana o spectatoare rece la propria-mi prabusire.

Am inteles atunci ca ea nu cauta o inima, si un altar pe care sa fie sacrificata propria mea ratiune si ca dragostea noastra era de fapt un duel in care eu fusesem ranit inca de la prima atingere. Acum suntem doua umbre ce bântuie acelasi iatac plin de praf. O privesc cum isi piaptana parul lung, ce pare o plasa de matase neagra in care am ramas captiv pe vecie.

Suntem flori ale raului ce cresc in intunericul unei mansarde uitate, savurand fiecare strop de fiere intr-un univers care ne-a renegat. Vom ramane astfel pana cand ultima lumanare se va stinge si ne va lasa prada neantului. Suntem amandoi martorii unei iubiri ce s-a hranit cu propria-i distrugere si care a gasit in tradare singura forma de eternitate posibila.