Nu te-am intalnit intr-un moment potrivit. Nu eram pregatit pentru nimic care sa ma scoata din echilibrul meu atent construit. Invatasem sa vorbesc frumos si sa plec inainte ca lucrurile sa devina prea reale. Asa ramaneam intreg. Asa credeam.

Tu nu ai intrebat nimic la inceput. Nu ai incercat sa afli cine sunt. M-ai privit ca si cum nu aveai nevoie de explicatii. Pentru prima data asta m-a nelinistit mai mult decat orice intrebare.

- Nu spui multe despre tine, ai observat intr-o zi.
Am zambit reflex.
- Spun cat este necesar.
Ai dat din cap calm.
- Pentru cine?

Nu am raspuns. Cu tine nu mai functionau regulile mele. Nu mai puteam controla ritmul si nici distanta. Nu ma grabeai, dar nici nu imi permiteai sa raman la suprafata. Fara sa iti propui, ai inceput sa ma adancesti. Intr-o seara stateam aproape. Era acea apropiere care nu are nevoie de gesturi si spune mai mult decat ele.

- De ce simt ca trebuie sa fiu atent la fiecare cuvant cu toti in afara de tine? am intrebat.
Ai zambit usor.
- Pentru ca nu te judec.
- Nu, pentru ca nu ma lasi sa ma ascund.

Ai tacut. Cu tine am inceput sa spun lucruri pe care nu le pregatisem. Ganduri care ieseau fara sa fie filtrate. Emotii care nu mai cereau permisiune. Asta m-a speriat.

- Nu sunt obisnuit sa fiu atat de deschis, am spus.
- Nu esti deschis, ai raspuns calm. Esti sincer.

Diferenta m-a lovit tare. Nu mai era despre tine, si era despre mine. Despre cat de mult ma ferisem sa fiu real. Intr-o zi am spus ca nu mai simt nevoia sa ma explic langa tine. Ai ridicat privirea.

- Pentru ca te inteleg?
- Pentru ca nu mai incerc sa par altcineva.

A fost prima data cand am spus adevarul fara sa-l imbrac in siguranta. Nu a fost o revelatie pentru tine, si a fost doar momentul in care eu am ajuns acolo unde tu erai deja. Nu stiu cand a devenit iubire. A fost o renuntare lenta la masti si la control. In tine am incetat, in sfarsit, sa ma mai explic.