In spatele vechiului oras exista o gradina pe care nimeni nu o trecea pe harti. Zidurile ei erau atat de inalte, incat nici lumina diminetii nu reusea sa patrunda pana la pamant. Iedera inghitise piatra, iar trandafirii negri isi infigeau spinii in marmura crucilor uitate.

Acolo am intrat intr-o dupa-amiazaza de noiembrie, manat de o curiozitate care semana mai mult cu un blestem decat cu o dorinta. Poarta nu era incuiata. Nu fusese niciodata. Mirosea greu, a flori uitate prea mult timp langa morti, un iz dulceag care te izbea direct in piept. Si era o liniste atat de mare, incat iti auzeai sangele cum iti bate in urechi.

In mijlocul gradinii se ridica un conac. Ferestrele nu aveau geamuri, si doar perdele lungi, cenusii, miscandu-se intr-un vant care nu ajungea pana la copaci. Usa s-a deschis singura. N-am fost surprins. Uneori, locurile vechi au o politete stranie fata de cei condamnati.

Holul era luminat de zeci de lumanari. Flacarile nu tremurau. Picturile de pe pereti infatisau oameni eleganti, dar fiecare portret ascundea o mica oroare. Un copil avea sase degete. O persoana zambea, desi gatul ii era taiat. Un batran tinea in mana propria inima, ca pe un ceas de buzunar. Cu cat priveam mai atent, cu atat tablourile parea mai vii. Sau poate eu deveneam mai putin viu.

Am urcat scarile. Fiecare treapta scotea un sunet umed, de parca lemnul ar fi fost hranit cu sange in loc de apa. La etaj am gasit o sala lunga, plina de oglinzi. Niciuna nu ma reflecta. In schimb, fiecare oglinda arata cate un necunoscut. Un tanar spanzurat. O batrana cu orbitele goale. Un soldat fara fata. O mireasa care isi cosea buzele cu un fir de matase neagra. Toti ma priveau. Nu cu ura, si cu o compasiune pe care n-am inteles-o atunci.

La capatul salii statea o persoana. Purta o rochie din catifea verde inchis. Parul ii cadea pana la pamant, impletit cu flori uscate si ramuri subtiri de tisa. Pielea avea albul statuilor tinute secole in cripte. Nu genul de persoana care sa-ti aprinda sangele, si una care te facea sa te gandesti, inexplicabil, la moarte.

– Te asteptam, a spus. Vocea ei nu parea rostita. Mai degraba se nascuse direct in mintea mea.

– Cine esti?

– Aceeasi intrebare mi-au pus toti.

– Ai un nume?

– Aveam.

A intins mana. Degetele erau reci, dar nu ca gheata, si ca marmura unui mormant atins dupa ploaie. M-a condus intr-o incapere rotunda. Tavanul era pictat cu ingeri care isi rupeau singuri aripile. Podeaua era acoperita cu sute de petale negre. In centru se afla un sicriu deschis. Gol.

– Pentru cine este?

– Pentru ultimul care intra aici.

Am zambit, crezand ca e doar o gluma proasta, dar ea a ramas complet stana de piatra. Atunci am observat ceva. Petalele de pe podea nu erau flori. Erau aripi de molii, erau mii si mii de aripi. Calcand pe ele auzeam un fosnet atat de fin, incat semana cu soaptele unor oameni care se roaga dupa ce Dumnezeu a plecat.

Ea a ridicat capacul unui cufar. Inautru se aflau zeci de inimi. Nu proaspete, si uscate. Conservate in sticla, fiecare purtand un nume scris cu cerneala aurie. Unele bateau inca. Foarte incet.

– Ce sunt acestea?

– Iubiri.

– Imposibil.

– Nu. Oamenii mor. Iubirile refuza.

Am vrut sa plec. Usa disparuse. Ferestrele devenisera zid. Lumanarile ardeau acum cu o flacara albastra. Din tavan au inceput sa cada pene negre, ude, lipindu-se de hainele mele ca niste degete. Atunci tablourile au coborat de pe pereti. Nu personajele, si ramele. Grele, aurite, tarandu-se pe podea ca niste sicrie verticale. Chipurile din ele au inceput sa vorbeasca toate odata. Nu le intelegeam cuvintele. Dar fiecare voce avea intonatia cuiva care isi plange propria viata. Ea s-a apropiat. A atins obrazul meu.

– Acum poti sa-i vezi.

– Pe cine?

– Pe cei pe care frumusetea i-a condamnat.

Am simtit ceva auzind pe sub piele. Nu durere, si radacini. Degetele mele au inceput sa se acopere cu vene negre, subtiri, asemenea iederii care sufoca pietrele funerare. Respiram din ce in ce mai greu. Nu pentru ca aerul lipsea, si pentru ca parfumul florilor devenise prea puternic. Te darama pur si simplu. Simteai acolo tot ce-ai pierdut vreodata - scrisori arse, camere lasate goale, oameni care s-au stins prea devreme si regrete care vin cand nu mai ai ce face. Am inchis ochii.

Cand i-am deschis, ea disparuse. Conacul era gol. Gradina era pustie. Am fugit.

De atunci au trecut treizeci de ani. Trupul meu continua sa imbatraneasca. Umbra mea nu. In fiecare dimineata o gasesc putin mai lunga, putin mai subtire, acoperita cu flori negre care nu exista in nicio gradina cunoscuta. Iar uneori, cand trec prin fata unei oglinzi, nu ma mai vad pe mine. Vad un tip imbracat la dunga, palid ca un mort, care se uita lung la mine din holul ala intunecat. Ma priveste cu o tristete linistita. Asteapta. Stie ca, mai devreme sau mai tarziu, voi intra iar pe poarta acelei gradini. De data aceasta nu ca musafir, si ca una dintre florile ei.