El a inceput sa numere lucruri. Nu din obsesie, si din lipsa de raspunsuri. Cate nopti ramanea. Cate pleca prea devreme. Cate mesaje primea si nu citea in fata lui. Nu era gelozie, si era contabilitate.

Casa devenise un loc ordonat, aproape rece. Doar ea nu respecta nimic din asta. Intra si iesea din ordine ca o exceptie permanenta. Avea obiceiul sa taca in momentele importante. Ca si cum stia ca lipsa raspunsului este cel mai convenabil raspuns. Intr-o seara el a observat ceva diferit. Nu l-a sarutat la intrare. A trecut pe langa el, simplu. Ca si cum prezenta lui devenise un obiect familiar care nu mai trebuie confirmat.

Au stat impreuna. Ea parea grabita fara sa spuna de ce. La plecare si-a uitat telefonul pe masa. Ecranul s-a aprins singur. Un mesaj banal: "Ajung imediat. Asteapta-ma". Atat. Nu a citit mai departe. Uneori banalitatea doare mai clar decat orice dramatism. Cand s-a intors dupa telefon ea nu a parut speriata. Doar putin grabita.

- L-am uitat, a spus ea.

El a dat din cap si i l-a intins. Dupa ce a plecat el nu a mai numarat nimic.

A doua zi a strans toate lucrurile ei si le-a pus intr-o cutie cu eficienta. Nu a asteptat explicatii si nu a construit scene. A inteles ca nu pierduse o relatie, si pierduse o iluzie organizata foarte bine. Ea a incercat sa revina, cat sa verifice daca usa mai este deschisa. Nu mai era. El a lasat-o inchisa simplu. Si, pentru prima data, tacerea nu a mai fost ceva ce trebuia inteles, si a devenit ceva ce putea, in sfarsit, sa accepte.