Cand a murit sotia mea, oamenii din sat au spus ca Dumnezeu a luat-o prea devreme. Eu nu le raspundeam niciodata. Stiam ca lumea gaseste repede o explicatie pentru durerea altora, ca le e mai usor asa. Adevarul era altul, mai greu de dus. Ea nu murise din voia cerului, si dupa ani intregi in care invatase doar sa taca. Iar tacerea asta, cand se strange prea multa intr-un om, ajunge sa-ti apese inima mai rau decat orice boala.

Se cunoscuseram tineri. Eu eram un fecior harnic, cu pamant putin, dar cu maini vrednice. Ea venea dintr-o familie saraca si radea din orice. Satul spusese atunci ca suntem facuti unul pentru altul, si o vreme chiar asa fusese. Munceam cot la cot, ridicaseram casa si sadiseram pomi in curte. In fiecare primavara, ea semana flori langa prispa, iar eu radeam de ea:

– Florile astea nu tin de foame.

– Nu tin de foame, raspundea ea mereu, dar tin casa via.

Eu nu intelegeam. Barbatul vede mai repede brazda si munca decat floarea de la geam.

Anii au trecut, au venit copiii, iar odata cu ei au venit si grijile. Pamantul ba rodea, ba nu rodea, preturile au crescut si datoriile s-au strans. Eu am inceput sa vorbesc din ce in ce mai putin. Nu din rautate, si din oboseala. Cand tragi toata ziua ca un nebun, seara nu prea-ti mai raman vorbe pe buze.

Ea ma astepta. La inceput mai intreba una-alta, pe urma mai sugera, iar in cele din urma a inceput sa taca si ea. Intr-o seara mi-a pus pe masa o farfurie cu sarmale. Am luat o gura, am mestecat si i-am zis doar atat: "Prea multa sare". Ea a strans farfuria fara sa zica nimic. Nu ca s-ar fi oparit de la mancare, si fiindca vorbele alea trei fusese singurele pe care le auzise de la mine in toata ziua.

Duminica mergeam impreuna la biserica. Lumea ne privea cu invidie: pereche asezata, copii cuminti, gospodarie frumoasa. Numai noi doi stiam cat de departe ajunseseram unul de altul.

Intr-o vara, la seceris, ei i s-a facut rau si a lesinat pe camp. Doctorul i-a zis clar ca trebuie sa o lase mai moale, sa se odihneasca, dar ea n-a ascultat.

– Pai si cine face treaba prin casa? m-a intrebat ea.

Eu am ridicat din umeri:

– O fac eu.

Dar n-o faceam, nu ca n-as fi vrut, si fiindca habar n-aveam cum. Sotia mea nu tinea doar treaba in casa, si tinea tot rostul ei.

Intr-o noapte m-a chemat aproape de pat. Respira greu.

– Auzeam cum ma striga in soapta...

– Sunt aici.

– Iti mai aduci aminte cand mi-ai adus primul buchet de maci?

Eu am zambit scurt:

– Eram copii atunci.

– Nu, a zis ea incet. Erai indragostit.

Am lasat capul in jos. Nu-mi mai aduceam aminte sau poate imi aduceam aminte si ma dorea.

– De ce ma intrebi de asta acum?

– Pentru ca voiam sa stiu unde s-a dus omul ala.

N-am avut ce sa-i raspund. Ce eram sa-i zic? Ca ramasesem pe camp? Ca ma ingropasera datoriile? Ca ma schimbase viata? Ea mi-a mangaiat mana uscata:

– Eu nu te-am plans niciodata ca n-avem bani sau case. Te-am plans doar pentru omul care ai incetat sa mai fii.

A doua zi s-a stins.

Satul a venit la inmormantare. Preotul a vorbit despre bunatatea ei, vecinii despre cat era de harnica, iar femeile despre cata rabdare avusese. Eu ii ascultam pe toți. Fiecare avea dreptate in felul lui, dar nimeni nu spusese lucrul cel mai important: ca murise iubind un barbat care uitase sa-i mai arate ca o iubeste.

Dupa inmormantare, in fiecare dimineata ma duceam in gradina. Florile se uscasera toate, ca nu le mai ingrijise nimeni. Intr-o zi am luat cazmaua si am inceput sa sap. Am pus altele, le udam in fiecare seara si vorbeam cu ele.

Vecinii ma vedeau peste gard si radeau:

– Te-ai apucat de flori la batranete?

Eu dadeam din cap abatut:

– Abia acum am inteles.

– Ce-ai inteles?

– Ca n-au fost niciodata doar pentru gradina. Au fost pentru mine.

Intr-o seara m-am asezat pe banca de langa crucea ei din capatul gradinii. Soarele cobora peste sat, iar clopotele de la biserica bateau incet.

– Am tras o viata intreaga ca sa nu-ti lipseasca nimic in casa...

Vantul misca usor iarba de pe mormant.

– ...si tocmai de asta ti-a lipsit singurul lucru pe care nu trebuia sa-l cumpar cu bani.

Lacrimile imi curgeau incet pe obraz. Nu plangeam doar ca murise ea, si plangeam toate zilele in care ar fi putut sa-i spun o vorbă calda, dar am ales, ca un prost, sa vorbesc doar despre grau, rate, vreme si sare. Abia atunci m-am prins de o chestie pe care nu mi-o spusese nimeni toata viata: ca cea mai mare nenorocire nu-i sa fii sarac, bolnav sau sa mori, si sa afli mult prea tarziu ca femeia de langa tine n-a asteptat case sau pamanturi. A asteptat doar o vorba buna. Iar tu ai avut o viata intreaga s-o spui si ai lasat-o sa plece fara ea.