Am văzut-o pentru prima dată într-o fotografie pe care nimeni nu-și amintea s-o fi făcut vreodată. Era așezată într-un fotoliu vechi, cu spatele pierdut în întuneric și cu părul negru revărsat peste umeri, ca o noapte mult prea grea pentru a mai putea fi ținută de cer. Își sprijinea tâmpla în palmă, iar degetele îi atingeau fruntea cu o gingășie ciudată, care m-a neliniștit din prima clipă. Avea ochii deschiși, mult prea mari și holbați, și nu se uitau spre aparat, ci țintă la mine. Am pufnit într-un râs scurt, prostesc, de om care încă se agață de explicații logice, și am lăsat poza pe noptieră înainte să mă culc.

Dimineață, femeia din fotografie își schimbase poziția, mâna nu-i mai stătea la tâmplă, ci se odihnea pe umărul unui bărbat, pe umărul meu. Am aruncat cartonașul drept în focul din sobă. Hârtia s-a înnegrit, colțurile s-au răsucit în cenușă, dar fața ei a rămas neatinsă printre flăcări, cu buzele schițând un zâmbet abia văzut. Atunci am priceput că nu fotografia purta un blestem, ci eu.

În serile următoare a început să-mi apară în oglindă. Nu oricând, ci doar când rămâneam singur cuc în cameră. Răsărea mereu în spatele meu, nemișcată, cu o tristețe boierească pe chip, ca a celor care s-au săturat să mai aștepte moartea. Prima oară m-am întors speriat, dar n-am găsit pe nimeni. A doua oară am aruncat o pătură groasă peste sticlă, însă a treia oară pătura a alunecat singură pe podea, iar ea era tot acolo, mult mai aproape. Când i-am întâlnit ochii, nu m-a lovit frica, frica e simplă, are un început și un capăt, ci o dorință grea, murdară și veche, ca și cum sufletul meu o știa dintr-o altă viață pe care creierul o îngropase demult.

— Cine ești tu? am întrebat-o cu nodul în gât.

Ea a zâmbit, iar vorbele nu i-au ieșit din oglindă, ci mi-au răsunat direct în piept:

— Întrebi ce nu trebuie.

— Atunci ce cauți aici?

N-a mai zis nimic. A ridicat doar palma și a lipit-o de sticlă pe dinăuntru. Geamul s-a aburit instantaneu, iar un deget nevăzut a trasat în abur patru cuvinte: Mi-ai promis că vii.

Nu țineam minte să-i fi promis nimănui așa ceva, dar în noaptea aia am visat un oraș străin, cu ulițe ude, felinare chioare și case înalte, cu ferestrele oarbe. Un clopot bătea în depărtare, deși nu se zărea nicio biserică, iar eu mergeam prin ploaie ținând-o strâns de mână. Purta o rochie neagră și avea fața albă ca varul, nu părea vie, dar nici moartă nu era, ci de o frumusețe care te îmbolnăvea. La capătul străzii am intrat într-o casă cu ușa dată de perete, unde ardea un singur foc în vatră, iar pe masă, lângă un pahar cu vin, stătea un portret cu mine, mult mai tânăr, ținând-o de mijloc.

M-am trezit înainte de zori, scăldat în ape și cu un gust amar de fier în gură. Fotografia era din nou pe noptieră, neatinsă de foc, iar eu stăteam lipit de ea în cadru.

Din noaptea aia am început să mă usuc pe picioare și să îmbătrânesc văzând cu ochii, un an într-o singură zi. Mi s-au adâncit brazde grele pe frunte, tâmplele mi-au albit, iar degetele mi-au devenit subțiri și sloi de gheață. Ea, în schimb, rămânea neschimbată, seară de seară mai vie, mai limpede în apele oglinzii.

— Mai ai puțin, mi-a șoptit într-o noapte.

— Până când?

— Până îți aduci aminte.

— Ce să-mi aduc aminte?

— Că m-ai iubit.

Am închis ochii, și-atunci mi s-au revărsat toate în cap dintr-o bucată, am văzut zeci de vieți, zeci de morți și nopți fără număr în care ea mă așteptase în fotoliul acela vechi. O găseam de fiecare dată, o iubeam până la nebunie și de fiecare dată crăpam înaintea ei, lăsând-o singură să aștepte ca moartea să-și facă milă și să mă arunce iar în lume. Când am deschis ochii, femeia din oglindă plângea pentru prima oară.

— De ce nu m-ai lăsat să mă sting de tot? am întrebat-o cu amărăciune.

Și-a lipit fruntea de sticla rece:

— Pentru că fără tine, veșnicia e doar o altă cameră de tortură.

Abia atunci am priceput toată jalea din privirea ei: nu era un duh rău venit să mă bântuie, ci era osândită să iubească, iar eu eram osândit să mă întorc la nesfârșit.

Dimineață, vecinii au găsit ușa de la intrare bătută de vânt. În odaie nu mai era nimeni, ci doar o oglindă spartă în mii de țăndări și un fotoliu gol. Pe scândurile podelei zăcea fotografia, femeia zâmbea ușurată, iar bărbatul de lângă ea dispăruse, doar că în colțul umbrit al imaginii se mai vedea încă o mână aspră, sprijinită pe umărul ei. Iar dacă te uiți la cartonașul acela destul de mult, într-o noapte tăcută în care casa doarme dusă, s-ar putea să observi cum femeia clipește mărunt și își întoarce ochii mari spre tine.