Am vazut-o pentru prima oara intr-un pasaj intunecat unde ploaia nu reusea niciodata sa spele piatra de pe jos. Era trecut de miezul noptii, iar orasul mirosea greu, a fum, absint si flori ofilite. Felinarele raspandeau o lumina galbuie si chioara, de parca ascundeau sub sticla lor murdara cine stie ce secrete uitate.

Ea statea nemiscata in fata unei florarii inchise. Privea trandafirii din vitrina lung, cu o tristete pe care o vezi doar la oamenii care merg la mormintele celor dragi. Nu era vreo frumusete din aia de revista. Chipul ei te ducea cu gandul la un geam crapat, cu cat te uitai mai atent, cu atat ii gaseai mai multe defecte. Avea o piele alba ca sideful spalat de ape, iar buzele ei erau atat de rosii de parca culoarea aia apartinuse candva altcuiva. Cand s-a intors spre mine, n-am simtit ca ma privesc ochii ei, si mai degraba toata singuratatea din ei.

– De ce te tii dupa mine? m-a intrebat ea fara ocolisuri.

– Nu ma tin dupa tine.

– Ba da, din clipa in care m-ai vazut in pasaj.

Avea dreptate. Nu-i stiam nici macar numele, dar simteam deja ca-mi lipseste.

Ne-am plimbat ore intregi in noaptea aceea, fara sa ne spunem cine suntem sau de unde venim. Vorbeam despre tablouri vechi, despre poezie, despre catedrale lasate in paragina si despre mirosul de lumanare arsa la capataiul mortilor. Uneori tacea minute in sir, dar nu era o tacere din aia stanjenitoare, si mai degraba un loc cald in care ne adaposteam amandoi.

Din noaptea aceea am cautat-o mereu. Dar niciodata ziua. Ziua nu exista pentru ea, de cum incepea sa mijeasca soarele, disparea fara nicio explicatie.

Intr-o seara, n-am mai rezistat si am intrebat-o unde locuieste. Mi-a zambit ciudat.

– Acolo unde se termina dorul.

N-am mai insistat. Unii oameni isi ascund trecutul, si ea parea sa-si ascunda cu totul existenta. Pe masura ce trecea timpul, am inceput sa observ lucruri pe care mintea mea refuza sa le creada. Nu manca niciodata nimic, nu atingea paharul cu vin si nu lasa nicio urma pe zapada topita. Odata, intr-o cafenea, chelnerul a trecut pe langa masa noastra de trei ori fara sa se uite la ea. Cand l-am intrebat mirat de ce n-o serveste si pe femeia din fata mea, omul s-a uitat lung la scaunul de lemn, apoi la mine.

– Domnule, glumiti? Sunteti singur la masa.

Am ras mecanic, dar rasul meu a sunat complet fals.

In noaptea aceea am urmarit-o de la distanta. A mers prin niste cartiere vechi, iar apoi a cotit-o pe o alee ingusta, strajuita de chiparosi. La capatul ei era cimitirul orasului. N-a ezitat nicio secunda si a intrat pe poarta. Luna lumina crucile strambe de marmura, iar aerul mirosea a pamant reavan si a crini putreziti.

Ea s-a asezat linistita pe o banca de piatra, chiar langa un cavou vechi. Cand m-am apropiat si am citit numele sapat in marmura, mi-au tremurat picioarele: era numele ei, iar data decesului era de acum cincizeci si trei de ani. Am simtit cum mi se taie respiratia.

– Nu se poate asa ceva...

– Ba da, se poate, a spus ea fara sa se miste.

– Atunci cine naiba esti tu? am intrebat-o, abia mai avand aer in piept.

– Aceeasi femeie, mi-a raspuns ea in soapta. Doar ca timpul m-a lasat in urma.

Am atins piatra rece a mormantului. Sub degetele mele, muschiul umed era cat se poate de real, iar fotografia din medalionul de pe cruce era chiar chipul ei, poate doar un pic mai tanar. M-am uitat la ea; nu parea speriata, si doar incredibil de obosita.

– Si de ce tocmai eu?

– Pentru ca tu ai fost singurul care n-a trecut pe langa mine ca si cum n-ar fi vazut nimic.

Am inceput sa ne intalnim in fiecare noapte acolo, langa cavoul ei. Ii citeam pagini intregi din cartile mele, iar ea asculta cu ochii inchisi. Uneori imi facea semn cu mana sa tacem.

– Asculta.

– Ce sa ascult?

– Trandafirii.

La inceput am crezut ca delireaza, dar apoi am auzit si eu: un fosnet extrem de fin, aproape imposibil de sesizat. Petalele se desprindeau una cate una si cadeau pe pamant cu un zgomot mai moale decat o rasuflare. Mi-a spus atunci ca tot ce e frumos face un pic de zgomot cand se stinge.

Intr-o noapte de octombrie, s-a pornit o ploaie deasa si rece, iar ea a inceput sa tremure. A fost pentru prima oara cand am vazut-o vulnerabila. M-am apropiat, am strans-o in brate si i-am simtit mirosul ala amestecat de violete uscate, tamaie si piatra uda. Cand am sarutat-o, buzele ei erau reci, dar nu ca gheata, si ca bronzul unei statui lăsate in frig.

In clipa aia s-a intamplat ceva bizar, din pieptul ei s-a ridicat un nor subtire de petale negre, care s-au invartit in jurul nostru ca niste fluturi arsi, iar lumanarile de pe mormintele din jur s-au stins toate deodata. Cand a deschis ochii, am vazut ca plange. Doar ca lacrimile ei nu erau apa curata; erau ca niste picaturi negre si grele care se scurgeau pe obraji si se pierdeau in iarba de la picioarele noastre.

– Nu trebuia sa ma iubesti, mi-a spus ea cu tristete.

– De ce? Nu asta isi doreste orice suflet?

– Nu si unul care s-a invatat sa traiasca doar din absenta.

In noaptea urmatoare n-a mai venit. Nici in urmatoarea. Am asteptat-o acolo saptamani, luni, apoi ani la rand. Cimitirul a ramas neschimbat, doar chiparosii de pe alee crescusera mai inalti.

Intr-o iarna, ajuns la capatul zilelor, am mers pentru ultima oara la cavoul ei. Pe piatra rece se afla un singur trandafir negru, proaspat. Cand l-am atins cu degetele amortite, petalele lui aveau caldura unei palme de om. Am zambit pentru prima oara dupa atatia ani de singurătate.

Abia atunci, batran fiind, am inteles ca pe unele iubiri n-ai de ce sa te chinui sa le implinesti. E de ajuns sa stii ca au fost acolo. Am inchis ochii, iar parfumul ala de violete vechi, tamaie si ploaie peste marmura s-a lasat incet peste mine, ca o femeie care intarziase o viata intreaga doar ca sa ma gaseasca din nou.