In acea gara de provincie parasita, unde sinele de fier ruginesc sub un cer care pare o panza murdara de spital, am cunoscut o femeie care calatorea mereu fara bagaje, dar purta in privire toata greutatea unor destine frante. Ea avea pielea de culoarea cerii din lacasurile de cult parasite si ochi atat de adanci incat noptile petrecute langa ea aveau raceala unei mine de carbune din care nu te mai poti intoarce curat.

Iubirea noastra nu a fost o binecuvantare, si o febra de compartiment, o ratacire pe banchete de plus ros de moli intr-un tren al disperarii care nu mai ajungea in nicio statie cunoscuta. Ne hraneam cu fum de tigara proasta si cu destainuiri facute la ceasul cand felinarele de pe peron palpaiau ca niste suflete in agonie, incercand sa gasim in mizeria noastra comuna o forma de aristocratie a spiritului.

Tradarea ei s-a furisat in viata mea ca o mecanica implacabila a ceasornicelor de perete. Am surprins-o intr-un zori de zi patat de funingine scotocindu-mi prin manuscrisele cu poeme neterminate si rupand din ele tocmai cuvintele care ii descriau defectele si cruzimea, pentru a le lipi intr-un album personal plin de fotografii ale unor amanti morti. Am inteles atunci ca ea nu cauta in mine un refugiu, si doar material pentru propria sa mitologie de monstru elegant si ca dragostea ei era o forma rafinata de jupuire prin care imi lua demnitatea bucata cu bucata, lasandu-ma gol in fata propriilor mele slabiciuni.

M-a tradat cu indiferenta unui calator care coboara la prima statie, lasand in urma lui doar un bilet de tren expirat si mirosul greu de parfum ieftin amestecat cu tutun si laudanum. M-a condamnat sa raman pe acel peron pustiu unde trenurile nu mai opresc, si doar trec ca niste fiare de fier ce urla in noapte.

Acum suntem doua spectre ce bântuie aceeasi sala de asteptare cu geamurile sparte de pietrele copiilor strazii. O privesc cum sta pe o banca de lemn mângâindu-si manusile de dantela neagra cu o miscare ritualica si simt cum ura mea a devenit singura legatura ce ne mai tine in viata in acest univers de cenusa.

Suntem flori ale raului crescute intre pietrele de pe terasament, savurand amărăciunea fiecarei clipe pierdute si splendoarea fiecarei noi tradari sub o luna ce pare o moneda de argint tocita, aruncata de un calator grabit in noroiul de la marginea drumului. Totul este o agonie perfecta fara inceput si fara sfarsit, in care tradarea a devenit singurul nostru mod de a ne spune ca inca mai existam.