In acea odaie unde praful danseaza in razele unei luni anemice, am invatat sa iubesc o femeie care este in acelasi timp altar si mormant. Ea are ochii de culoarea fierului oxidat si un glas care aminteste de fosnetul matasii pe un sicriu, in timp ce pasii ei scot sunete sece, ca niste cuie batute in eternitate.

Ne-am unit destinele sub un cer care parea o rana deschisa. Am jurat sa ne pierdem impreuna in labirintul unor placeri care dor mai tare decat orice pedeapsa. Ea imi intinde cupe cu bauturi amare unde timpul nu mai este o fiara care ne devoreaza carnea, si un sclav umil ce ne lustruieste lanturile de aur.

Tradarea ei s-a furisat in asternuturile noastre ca un sarpe de gheata. In noptile cand eu scriam versuri despre sfintenia ei, ea cobora in pivnitele orasului pentru a se darui hazardului. Ea nu cauta infidelitatea vulgara, si acea stare de degradare suprema care sa ii confirme propria ticalosie. M-a tradat oferind fiecarui trecator o bucata din sufletul pe care eu il credeam proprietatea mea exclusiva.

Acum traim intr-o tacere care urla intre noi. O privesc cum isi piaptana parul sub lumina verzuie a unei lampi cu gaz si simt cum ura mea se transforma intr-o adoratie si mai profunda. Doar o fiinta atat de hidoasa moral poate fi atat de divina din punct de vedere estetic.

Suntem prinsi in aceasta capcana de catifea si venin, unde tradarea ei a devenit singurul aliment care imi mai hraneste inspiratia muribunda. Suntem doua flori ale raului ce isi impletesc radacinile intr-o groapa de gunoi aristocratica, savurand amăreala fiecarei clipe intr-un dans macabru ce nu se va termina decat odata cu stingerea ultimei stele.