In acest oras bântuit de febra, unde zidurile transpira o igrasie cu miros de mosc, am gasit o femeie care seamana cu un asfintit peste o mare de fiere. Ea este o statuie de abanos cu ochi de opali stinsi, in care se scalda toate viciile unui secol obosit de propria sa inteligenta.

Ne iubim in incaperi tapetate cu matase sfasiata, unde lumina lumanarilor tremura si unde timpul nu se masoara in ore, si in numarul de suspine pe care reusim sa le smulgem din piepturile noastre golite de orice credinta. Ea imi ofera sarutari care au gustul fierului rece, transformand fiecare noapte intr-un naufragiu de catifea.

Tradarea ei s-a prelins in viata mea ca o picatura de cerneala. Am surprins-o stand in fata ferestrei deschise si zâmbind cu o tandrete hidoasa unui trecator anonim. Am inteles atunci ca ea nu cauta in mine poetul, si doar carnea pe care sa isi exercite dispretul suveran. Ea m-a tradat cu banalitatea unei lumi pe care o credeam sub demnitatea noastra.

M-a tradat nu prin absenta, si prin o prezenta devoranta care imi sugea inspiratia si mi-o daruia inapoi transformata in otrava, sub forma de zâmbete enigmatice si taceri prelungite in care auzeam cum se darâma templul pe care i-l construisem in suflet.

Acum suntem doua flori ale raului crescute intr-o vaza de cristal ciobita, privindu-ne cu o ura ce are stralucirea unui diamant negru sub cerul de plumb al unei metropole care ne-a condamnat deja la uitare. Suntem doi actori intr-o piesa de teatru mut, unde dragostea noastra este doar un mod de a ne asigura ca nu vom muri singuri, si imbratisati de acelasi blestem.

Vom ramane astfel pana cand ultima stea se va stinge de plictis deasupra acestui oras de gunoi si de geniu. Suntem amandoi martorii unei prabusiri ce are eleganta unui giulgiu de matase aruncat peste un cadavru regal, intr-o noapte fara sfarsit, sub privirea cinica a unei luni care nu mai are lacrimi pentru noi.