Am privit biletul de banca de o suta de lei, singurul care imi mai ramasese in portofel, si am simtit un val de ras interior, aproape isteric. Cu trei luni in urma, cand parasisem postul sigur de la banca din provincie, eram convins ca voi ingenunchea marea metropola in cateva saptamani. Aveam un manuscris in geamantan, o vointa de fier si certitudinea ca talentul meu literar este o forta in fata careia saloanele se vor deschide de la sine. Realitatea insa mirosea a igrasie, a poduri de mansarda si a ceai ieftin baut pe nemancate.

In acea seara de deznadejde am intalnit-o pe ea la un dineu de caritate unde reusisem sa ma strecor ca ziarist de ocazie. Nu era o frumusete clasica, si ceva mult mai periculos: o inteligenta rece, calculata, ascunsa in spatele unor ochi de o viziune tulburatoare. Rochia ei de catifea verde inchis parea sa absoarba toata lumina din incapere, lasand in jur doar umbre. Cand m-am apropiat de ea, pretinzand ca vreau sa ii iau un interviu pentru o gazeta obscura, a intors capul spre mine si a zambit cu o compasiune care m-a ars ca un fier inrosit.

"Nu mai minti, domnule", mi-a spus ea, coborand vocea ca sa nu fie auzita de cei din jur. "Se vede de la o posta ca esti flamand si ca manuscrisul din buzunarul hainii iti tine loc de manta de vreme rea. De ce vreti voi, provincialii, sa pareti intotdeauna ceea ce nu sunteti?"

Cuvintele ei m-au lovit in plin orgoliu. In loc sa ma retrag umilit, am simtit cum o ambitie salbatica imi inunda sangele. "Pentru ca singurul mod de a cuceri o lume de masti este sa porti o masca mai perfecta decat a lor", i-am raspuns, privind-o fix, fara sa clipesc. "Iar foamea mea nu este de paine, si de glorie."

Din acea clipa, ea a devenit obsesia mea, motorul intregii mele existente. Am inceput sa traiesc intr-un ritm halucinant. Scriam noptile pana la epuizare, iar zilele mi le petreceam pandind-o pe strazi, cheltuind sume absurde pentru a prinde un loc la mesele unde lua ea pranzul, doar pentru a-i demonstra ca pot fi un egal al cercului ei de aristocrati si milionari. Intre noi s-a nascut un joc sinistru de seductie si dispret. Uneori ma lasa sa ii citesc pagini intregi din romanul meu, privind-o cu o admiratie care ma facea sa ma simt zeu, pentru ca a doua zi sa ma ignore complet, afisandu-se la brat cu un mosier batran si semianalfabet, dar posesor al unor conturi uriaase.

Deznodamantul s-a produs astazi la pranz. Am mers la editura si am primit raspunsul mult asteptat: manuscrisul fusese acceptat, mi se oferise un avans consistent si directorul imi promisese o lansare de proportii. Eram, in sfarsit, cineva. Am alergat la ea la hotel, cu contractul in mana, gata sa i-l arunc pe masa ca pe o dovada a victoriei mele definitive.

Am gasit-o in salon, imbracata in haine de calatorie. Pe masa se aflau pasaportul ei si un bilet de tren. Langa ela, mosierul batran isi aranja tacticos manusile de piele.

"Ai venit sa imi spui ca ai reusit, nu-i asa?" mi-a spus ea, fara nicio emotie in glas, privind foaia din mana mea. "Ma bucur pentru tine. Ti-am spus eu ca foamea e un sfetnic bun pentru arta."

"Pleci cu el?" am intrebat, simtind cum toata bucuria succesului se transforma intr-o masa de plumb care ma strangea de gat. "Pentru banii lui? Tu, care pretindeai ca intelegi absolutul?"

Ea s-a ridicat, s-a apropiat de mine si mi-a atins obrazul cu o mana incredibil de rece. "Absolutul tau e frumos pe hartie, dar eu am nevoie de un ecran mai mare pentru capriciile mele. El imi ofera marea calatorie, tu imi oferi doar un capitol dintr-o carte pe care o vor citi cativa snobi din provincie. Ai talent, dar talentul fara capital e doar o boala lunga."

Am privit-o cum trece pe langa mine, lasand in urma acelasi parfum greu care ma innebunise luni de zile. Am ramas singur in salonul gol. Am luat contractul de pe masa, l-am impaturit cu grija si l-am bagat in buzunar. Ea crezuse ca ma lasa distrus, o victima a propriului meu idealism. Dar gresise. In acea secunda am inteles ca prabusirea mea era, de fapt, eliberarea mea. Ma eliberase de ultima iluzie umana. Am iesit in strada, am cumparat cel mai scump pachet de tigari si am inceput sa rad. Lumea era a mea acum, nu pentru ca o iubeam, si pentru ca invatasem, in sfarsit, sa o dispretuesc cu aceeasi metoda desavarsita.