Casa era prea mare pentru linistea care o umplea. Ferestrele inalte prindeau lumina apusului si o intindeau peste podelele lucioase. Parca incercau sa pastreze ceva ce deja trecuse. Pe terasa, paharele goale din seara precedenta nu fusesera inca stranse. O adiere usoara le atingea din cand in cand.

Am auzit pasi in spate. Ea aparu in usa, tinand o esarfa peste umeri.

- Nu ati plecat, spuse ea.
- Nu inca.
Ea se apropie de balustrada. Privi gradina care in noaptea trecuta fusese plina de oameni.

- E ciudat cum totul pare mai sincer dupa ce se termina.
Am dat din cap.
- Pentru ca nu mai trebuie sa pretindem ca ne distram.

Ea zambi slab. Lumina devenea mai moale.

- V-ati gandit ca serile astea sunt doar o incercare de a opri timpul?
- Nu putem opri timpul, si doar il umplem.
- Si daca nu mai avem cu ce sa il umplem?
- Atunci incepe sa se auda golul.

Cuvantul ramase intre noi. Ea se aseza. Spuse ca a crezut ca daca are destula lumina si destui oameni, nu o sa ajunga acolo. Am zambit usor, fara ironie. Toata lumea crede asta. Si totusi ajungem.

- Plecam maine, spuse ea.
- Unde?
- Nu conteaza. Undeva unde nu e vara asta.
Am privit din nou gradina.
- Vara nu tine de loc.
- Atunci de ce pare ca nu pot pleca cu adevarat?
- Pentru ca nu plecati de aici.

Ea intelese. Soarele cobora. Am ramas in liniste. M-a intrebat daca am ramas pentru ca nu vreau sa plec sau pentru ca nu stiu unde sa merg. Am zambit. Nu e mare diferenta. Ea se ridica.

- Poate este. Daca ramaneti, totul o sa arate la fel si maine.
- Stiu.
- Si nu va deranjeaza?
- Ma deranjeaza mai putin decat sa incep din nou undeva unde totul o sa ajunga la fel.

M-a privit pentru ultima data. Apoi a plecat. Usa se inchise incet. Pe terasa paharele goale ramasera la locul lor. Casa redeveni prea mare pentru un singur om. In departare se auzea vag un alt inceput de petrecere. Parea ca vara continua undeva, si aici ramanea doar ecoul ei.