Ploua de trei zile peste orasul acesta de provincie si gara miroase a pacura, a vagoane vechi si a tutun prost. Am stat mai bine de o ora pe peron, privind cum se scurg picaturile pe geamul prafuit al chiocului de ziare, fara sa am curajul sa imi cumpar bilet. Este o indezie care nu ma onoreaza, dar la treizeci de ani inveti ca marile gesturi n-au nicio legatura cu eroismul, si mai degraba cu o imensa oboseala.

Scrisoarea de la ea a sosit marti. O hartie albastra, simpla, scrisa cu cerneala palida, in care imi spunea ca vine cu trenul de duminica. Nimic mai mult, nicio explicatie pentru lunile de tacere, nicio justificare pentru felul brutal in care a disparut dintr-o dimineata de noiembrie. Cand traiesti intr-un oras mic, unde singurul eveniment notabil este trecerea rapidului de editie, o astfel de scrisoare are efectul unui cataclism discret. Iti dai seama brusc ca hainele iti sunt cam vechi, ca volumele din biblioteca s-au asezat intr-o ordine definitiva si ca ai inceput sa vorbesti singur prin casa.

Am revazut-o prin geamul aburit al compartimentului de clasa a doua. Avea acelasi guler de blana putin ros la maneci si aceeasi palarie cu boruri mici care ii umbrea privirea. Cand a coborat pe peron, a parut surprinsa sa ma vada, deusi ea ma chemase acolo. Am luat-o de mana fara sa ne spunem un cuvant. Mana ei era rece si purta acelasi miros subtil de sapun ieftin si colonie ce o asociam, inevitabil, cu mansarda noastra veche.

Mergem pe jos spre centru, pe sub umbrela mea veche care picura prin trei locuri diferite. Lumea ne priveste cu o curiozitate amortita, specifica targurilor in care toata lumea stie totul despre toti. Ea vorbeste despre vreme, despre un spectacol de teatru pe care l-a vazut saptamana trecuta si despre cat de mult s-a schimbat viata culturala. Ascult si simt o tristete calma, aproape placuta. Ne prefacem amandoi ca suntem aceiasi oameni de acum un an, ca nu s-a intamplat nimic, ca nu exista razboiul din ziare si nici saracia asta lucie care ne strange de gat pe amandoi.

O voi duce la hotelul din piata centrala, ii voi lasa geamantanul de carton in camera care miroase a igrasie si apoi ma voi intoarce la fisele mele de lectura. Maine va fi din nou o zi de scoala, cu elevi galagiosi care nu vor intelege niciodata de ce profesorul lor de istorie priveste atat de des pe ferestra, spre linia ferata care duce nicaieri. Ne-am intalnit prea tarziu sau poate lumea s-a stricat prea devreme pentru ca noi sa mai putem salva ceva din duminicile noastre de altadata.