Ea a plecat si a uitat sa isi ia umbra de pe peretele din hol. Mi-am dat seama de asta cand am aprins lumina si am vazut ca holul este mai aglomerat decat ar fi trebuit. M-am asezat pe canapea si am privit locul acela gol unde statea ea de obicei si citea prospecte de medicamente, de parca viitorul nostru ar fi depins de niste efecte secundare.

Am inceput sa impartim lucrurile prin telefon. Ea a vrut cartile de poezie, eu am vrut tacerea care a ramas in urma lor. Ea a vrut plantele care oricum se ofileau din cauza lipsei de dialog, eu am pastrat ghivecele, ca sa am in ce sa imi ingrop regretele. Totul a fost foarte civilizat, de o politete care iti face pielea de gaina.

Problema este ca dragostea nu are inventar. Nu poti sa spui "eu iau diminetile in care am ras pana la lacrimi si tu iei serile in care ne-am intors spatele". Asa ca am ramas cu o jumatate de amintire in care eu deschideam sticla de vin si ea cauta paharele. Acum sticla este deschisa, si paharele sunt la ea.

M-am plimbat prin casa si am observat ca parchetul scartaie exact in locurile unde pasea ea mai apasat cand era suparata. Este o partitura pe care o invat acum pe de rost. Merg pe urmele ei si scot sunete de nemultumire, de parca am putea sa ne mai certam o data, asa, prin corespondenta obiectelor.

M-am uitat in oglinda de la baie si am vazut ca mi-a lasat un tub de pasta de dinti aproape gol. L-a strans de la mijloc, exact cum stia ca ma enerveaza pe mine. Este ultimul ei mesaj de dragoste sau de razbunare, nici nu mai conteaza. Am apasat si eu pe el pana a iesit ultima picatura de alb.

Acum stau in mijlocul camerei si ma intreb cine o sa plateasca intretinerea pentru golul asta imens. Este o suprafata destul de mare si nu am cum sa o mobilez. Asa ca o sa raman aici, sa numar nodurile din lemnul mesei si sa astept sa imi expire si mie contractul de sedere in propria inima. Este o drama mica, de apartament, unde nici macar nu se plange tare, ca sa nu auda vecinii ca am ramas singur cu o umbra pe care nu stiu unde sa o pun.