Se intampla pe la sfarsit de vara, cand pamantul incepe sa-si piarda rabdarea, iar oamenii, fara sa-si dea seama, devin mai tacuti. Stateam pe prispa, cu coatele pe genunchi, privind curtea. Nu era nimic de vazut, si privirea mea avea nevoie de un loc unde sa stea, altfel s-ar fi intors in mine, si acolo nu mai era liniste. Ea iesi din casa fara sa spuna nimic. Asa facea de o vreme. Nu mai anunta, nu mai explica, ca si cum orice cuvant ar fi fost in plus.

- Te duci undeva? am intrebat fara sa ma uit la ea.
- Ma duc, raspunse ea simplu.
Atat. Am dat din cap, incet. Nu pentru ca as fi inteles, si pentru ca nu mai aveam chef sa intreb. Intre noi nu fusese niciodata mare zarva. Nici la inceput, nici acum. Ne asezasem unul langa altul ca doua lucruri care par sa se potriveasca. Si o vreme chiar s-au potrivit. Apoi, nu. Fara motiv mare, fara vina clara. Doar asa, ca atunci cand o usa nu mai sta inchisa, oricat ai incerca sa o potrivesti.

- Mai vii diseara? am intrebat dupa o pauza.
Ea se opri in prag.
- Nu stiu.
- Nu stii, am repetat eu mai mult pentru mine.
Era un raspuns care spunea mai mult decat ar fi vrut ea. M-am ridicat de pe prispa si m-am apropiat de ea. Nu grabit, nu nervos, si cu un fel de calm care vine cand nu mai ai ce pierde.
- De cand nu mai stii? am intrebat.
Ea m-a privit drept.
- De ceva timp.
- Si eu?
- Tu ai stiut mai devreme. Doar ca n-ai vrut sa spui, a ezitat ea o clipa.

Am ramas tacut. Nu pentru ca nu era adevarat, si pentru ca era. M-am uitat la mainile ei. Nu tremurau. Nici ale mele.
- E altcineva? am intrebat aproape din obisnuinta.
- Nu.
- Si atunci?
Ea trase aer adanc.
- Nu mai e nimic.
Cuvinte simple si grele. Am dat din cap, ca si cum as fi primit o veste despre vreme.
- Bine.

Atat. Nu am intrebat de ce si nu am cerut explicatii. Nu pentru ca nu ma interesa, si pentru ca stiam ca raspunsurile nu mai schimba nimic. Ea facu un pas afara. Apoi inca unul.
- Nu ma mai astepta, spuse ea fara sa se intoarca.
Am ramas in prag, privind dupa ea. Nu mult, si doar cat sa fiu sigur ca pleaca. Apoi m-am intors in casa. Totul era la locul lui: masa, scaunele, lucrurile mici care pana atunci pareau sa tina casa intreaga. M-am asezat si am ramas asa, fara sa fac nimic. Dupa o vreme, mi-am spus incet, mai mult ca o constatare:
- N-a fost rau.
Si, ciudat, asta ma durea cel mai tare. Ca nu fusese rau. Doar ca, la un moment dat, nu mai fusese nimic.