El nu a aprins lumina. Nu din intamplare, si pentru ca nu voia claritate. Voia exact acel spatiu in care lucrurile nu sunt complet vazute, si sunt simtite mai intens. Ea era deja acolo. Nu s-a intors cand am intrat, si doar a spus:

- Ai venit.

Vocea ei era joasa, si nu linistita. Avea acea vibratie mica care apare cand cineva asteapta prea mult. M-am apropiat fara graba, si fara pauza.

- Nu mai puteam sa nu vin.

Ea a zambit slab, fara sa ma priveasca.

- Nici eu nu mai puteam sa nu te astept.

A fost suficient. M-am oprit in spatele ei, foarte aproape, fara sa o ating inca. Doar prezenta mea i-a schimbat respiratia. Ea a inchis ochii pentru o secunda.

- Nu face asta lent, a murmurat ea.

Nu suna ca o cerere, si ca o limita. Am apropiat buzele de linia gatului ei, dar nu am atins-o imediat. Am lasat aerul dintre noi sa devina greu.

- De ce?

Ea a inspirat adanc, iar raspunsul a venit mai greu decat ar fi vrut.

- Pentru ca daca incepi asa… nu mai pot sa ma opresc.

Asta a fost momentul. Am atins-o. Nu timid, nu brutal, si exact cat trebuie cat sa-i schimb complet reactia. Ea a tresarit usor, apoi s-a apropiat instinctiv, ca si cum corpul ei stia deja directia.

- Vezi? a spus ea, aproape fara voce.

Nu am raspuns. Mana mea a urcat lent pe bratul ei, apoi mai sus, oprindu-se unde atingerea nu mai era neutra. Ea a raspuns imediat, inclinand usor capul, oferindu-mi acces, si nu pasiv. Respiratia ei devenea tot mai neregulata.

- Nu te opri… a spus ea, mai jos, mai sincer.

De data asta nu mai era control. Nu m-am oprit. Am apropiat-o de mine, reducand orice urma de distanta, pana cand nu mai era loc nici pentru gand. Sarutul nu a venit imediat. A fost amanat exact cat sa devina inevitabil. Cand s-a intamplat, nu a fost delicat. A fost intens, adanc, ca o nevoie care nu mai avea rabdare pentru forme frumoase. Ea a raspuns fara ezitare, tragandu-ma mai aproape, tinandu-ma acolo, ca si cum orice centimetru pierdut ar fi fost prea mult. Mainile ei nu mai cautau, si stiau.

- Asta… asta e prea mult, a murmurat ea.

Dar nu s-a retras. Am ramas lipit de ea, respiratia mea amestecata cu a ei.

- Nu e suficient.

Replica a cazut greu. Ea a inchis ochii pentru o clipa, apoi s-a apropiat din nou, mai hotarata, mai directa.

- Atunci nu ma lasa sa ma gandesc.

Nu mai era o cerere, si abandon. Gesturile au devenit mai intense, mai sigure, fiecare reactie a ei impingand lucrurile mai departe, fara pauza, fara intoarcere. Cand ne-am desprins pentru o secunda, nu a fost liniste, si tensiune pura. Privirea ei era complet schimbata.

- Acum intelegi, a spus ea incet.

Am ramas foarte aproape, aproape atingand-o din nou.

- Inteleg ca nu mai exista limita.

Ea a zambit slab, respirand inca greu.

- Exista.

- Unde? am intrebat eu.

Ea s-a apropiat din nou, aproape de buzele mele.

- Unde nu mai vrem sa ne oprim.

Si din felul in care m-a tras inapoi spre ea, era clar. Nu ajunsesem inca acolo.