Nu-mi aduc aminte ziua in care am inceput s-o iubesc. Imi aduc aminte, in schimb, ziua in care mi-am dat seama ca nu ma mai asteapta.

Era o zi de joi. Plouase toata dimineata, iar orasul avea culoarea aia spalata pe care o au toate strazile dupa o ploaie lunga. Ne vedeam de aproape doi ani, in fiecare joi, la ora cinci, intr-o cafenea mica de pe o strada unde nu se grabea nimeni. Ea ajungea mereu cu cateva minute inainte si avea obiceiul sa comande cafeaua pentru amandoi. Zicea mereu ca-i mai usor sa astepti cand ai deja ceva cald in fata.

In joia aia cand am intrat, am vazut cele doua cani pe masa. Se racisera de tot, nu mai ieșea niciun abur din ele. Ea statea cu mainile impreunate pe masa si se uita pe geam. Nu m-a vazut cand am intrat. Sau poate m-a vazut, dar a preferat sa-mi mai lase cateva secunde in care sa cred ca totul e la fel.

M-am asezat la masa.

– Am intarziat, am zis eu.

A zambit scurt:

– Cu zece minute.

Era exact acelasi raspuns pe care mi l-ar fi dat si acum un an, dar vocea ei nu mai avea nicio caldura. Sunt oameni care folosesc aceleasi cuvinte, dar le spun cu alt chef.

Am vorbit despre chestii marunte, despre un film, despre un coleg de-ai ei de la munca, despre vremea de afara. Discutia curgea firesc, dar atat de firesc incat parea invatata pe de rost. La un moment dat m-am prins ca niciunul dintre noi nu mai asculta de fapt. Vorbeam doar ca sa nu lasam tacerea sa scota la iveala chestiile pe care le evitam amandoi.

Cand am iesit din cafenea, am mers unul langa altul, dar fara sa ne tinem de mana. Am bagat de seama chestia asta tarziu, mult prea tarziu.

– Te grabesti? am intrebat-o.

– Un pic.

– Ai vreo treaba?

A ezitat o secunda, dar o secunda e de ajuns ca sa intelegi cum stau lucrurile.

– Da.

Am vrut s-o intreb ce treaba are, dar n-am mai intrebat. Mi s-a parut ca sunt intrebari la care, daca afli raspunsul, te obliga sa schimbi totul, iar eu nu eram pregatit pentru asta.

Au trecut cateva saptamani asa, joi dupa joi. Ea continua sa vina, continua sa zambeasca si sa ia doua cafele. Dar de fiecare data cand pleca, aveam senzatia ca se duce spre o viata in care eu nu mai eram decat o scurta oprire.

Intr-o dupa-amiaza am vazut-o pe strada, la cateva strazi distanta de locul nostru. Mergea alaturi de un tip. Nu se tineau de mana, nu radeau, doar vorbeau incet. M-am dat dupa vitrina unei librarii, reflex. Nu ca mi-era rusine, si fiindca am inteles dintr-o data ca sunt chestii pe care e mai bine sa nu le vezi cu ochii tai.

Seara i-am zis direct:

– L-am vazut.

S-a uitat lung la mine.

– Stiu.

N-a intrebat unde, n-a intrebat cand. De parca astepta ziua asta de mult.

– Il iubesti?

A inchis ochii o secunda.

– Nu stiu...

Am zambit amar.

– Vezi? Zici „nu stiu” doar cand raspunsul e prea naspa ca sa-l zici cu voce tare.

A tacut o vreme, apoi a zis:

– N-am cautat eu chestia asta.

– Dar?

– Dar m-am trezit ca vorbesc cu el asa cum vorbeam cu tine acum doi ani.

N-am simtit gelozie in clipa aia, si mai degraba o realizare trista. Nu ma inselase peste noapte, de la o zi la alta, si ma insela in fiecare seara cand venea la mine cu mintea si sufletul in alta parte. Dar si eu o inselasem in felul meu: nu bagasem de seama, nu intrebasem nimic si nu vazusem cat de singura ajunsese langa mine.

– De ce dracului ai mai venit in continuare joia? am intrebat-o.

S-a uitat la ceasca ei goala.

– Pentru ca mi-a fost frica ca, daca imi bag piciorul si plec, o sa am impresia ca tot ce-a fost intre noi a fost o greseala.

– Pai si a fost o greseala?

A ridicat capul spre mine:

– Nu. Doar ca a tinut mai putin decat credeam.

Am platit nota si am iesit. In fata cafenelei ne-am oprit amandoi. N-a fost nimic dramatic, nicio imbratisare stransa, niciun ramas-bun de film. Doar doi oameni care intelegeau ca o poveste nu se termina mereu din lipsa de iubire, si uneori pur si simplu pentru ca nu mai are niciun viitor.

Am plecat primul. Dupa cativa pasi m-am intors sa ma uit in urma. Ea era tot acolo, se uita prin geam la masa de la fereastra unde ramasesera cele doua cani goale.

Atunci m-a lovit un gand care m-a urmarit ani de zile: ma gandesc ca tradarea nu incepe atunci cand te indragostesti de altul, si din ziua in care n-ai tupeul sa-i spui omului de langa tine ca ai inceput sa te indepartezi. Tot ce urmeaza dupa e doar o amanare inutila. Iar cand adevarul vine prea tarziu, nu mai rezolva nimic, doar lasa in urma doua cani reci si doi oameni care au crezut ca prostii ca joia o sa dureze la nesfarsit.