In noaptea in care ai plecat, vantul a batut in ferestre pana dimineata. Casa intreaga tremura sub rafale, iar eu am ramas in salon, langa focul care se stingea incet. N-am fugit dupa tine si nici nu te-am strigat din poarta. Eram prea mandru sau poate prea ranit; nici azi nu mai stiu care dintre cele doua mi-a stricat viata.

Te cunoscusem cu doisprezece ani inainte, intr-o dupa-amiaza de toamna, cand venisesi cu trasura la casa unchiului tau. Purtai o rochie neagra, iar parul iti era desfacut de vant. Cand ai coborat, te-ai uitat spre dealuri de parca le stiai de o viata. Eu ma uitam la tine din grajd. Tu n-aveai habar cine sunt, dar eu stiam deja ca o sa te iubesc. Si iubirea asta n-a venit la mine ca vreo bucurie, si m-a lovit ca o boala grea.

La inceput am incercat sa ma feresc de ea cat am putut. Nu te cautam, nu-ti vorbeam, iar daca apareai in salon, gaseam repede un motiv sa ies. Cand te plimbai prin gradina, eu o luam pe cealalta parte a dealului. Dar tu aveai felul tau de a baga de seama exact chestiile pe care oamenii incerca sa le ascunda.

Intr-o seară m-ai gasit in grajd.

– De ce fugi de mine? m-ai intrebat direct.

– Nu fug.

– Pai si de ce pleci de fiecare data cand vin eu?

N-am avut ce sa-ti raspund. Ai zambit usor:

– Esti un om foarte mandru.

– Iar tu esti mult prea curioasa.

– Poate, a zis ea si a mai facut un pas spre mine. Dar tot nu mi-ai raspuns.

M-am uitat la tine si as fi vrut sa-ti vars totul pe masa: ca ma gandeam la tine de cum deschideam ochii dimineata, ca-mi auzeam numele in vocea ta chiar si cand eram singur si ca-mi era o frica de mor ca, daca te iubesc prea mult, o sa ai puterea sa ma distrugi. Dar n-am zis nimic din toate astea. Am indugulat doar un scurt "N-am nimic de spus".

Ai plecat atunci, dar a doua zi ai venit iar, si dupa aceea din nou. Asa a inceput povestea noastra: nu cu un sarut, si cu incapatanare. Ne-am iubit aproape un an fara sa ne spunem vreodata ca ne iubim, ne era de ajuns pur si simplu sa fim impreuna. Umblam noaptea pe dealuri cand luna era ascunsa dupa nori, iar tu radeai si-mi spuneai ca nu ti-e frica de intuneric.

– Ar trebui sa-ti fie, iti ziceam eu.

– De ce?

– Pentru ca intunericul ascunde chestii.

– Pai si lumina nu? m-ai intrebat tu.

N-am stiut ce sa-ti raspund atunci, dar mai tarziu aveam sa ma prinz ca tu vorbeai de noi doi.

A venit iarna si odata cu ea a aparut si el. Era fiul unei familii cu bani din tinutul vecin: avea cai frumoși, haine scumpe si siguranta aia pe care o au doar barbatii care n-au fost nevoiti niciodata sa piarda ceva. Se uita la tine cu admiratie, iar eu ma uitam la el cu o ura orbitoare. Tu-mi ziceai ca sunt nedrept.

– Nu-l cunosti, imi spuneai.

– Ba il cunosc destul.

– Esti gelos!

– Da, sunt!

Ai ras usor:

– Macar esti sincer.

Dar nu eram sincer, ca adevarul era mult mai urat: nu ma temeam ca o sa te indragostesti de el, si ma temeam ca o sa-ti dai seama ca, langa el, viata ta ar fi fost mult mai usoara.

Intr-o seara te-am intrebat din senin:

– Daca ti-ar cere sa pleci cu el, te-ai duce?

Ai tacut mult prea mult timp.

– Vezi? am zis eu amarat.

– Am ezitat pentru ca intrebarea ta e groaznica, mi-ai zis tu, ridicand ochii spre mine.

– Pai raspunde-mi!

– Nu stiu...

Am plecat si n-am mai scos o vorba trei zile. In a patra zi ai venit tu la mine, cu ochii rosii de plans.

– L-am refuzat.

N-am zis nimic.

– Auzi ce-ti spun? L-am trimis la plimbare!

– Am auzit.

– Pai si de ce nu zici nimic?

M-am uitat la tine cu nodul in gat:

– Pentru ca mi-e rusine ca m-am indoit de tine.

Te-ai apropiat si m-ai sarutat. A fost primul nostru sarut si, cateva luni de zile, am crezut ca un prost ca nimic pe lumea asta nu ne mai poate desparti. M-am inselat amarnic.

Intr-o dimineata am gasit o scrisoare pe masa din salon. Nu era pentru mine, si era de la omul ala. Am citit-o, desi nu trebuia. Nu era vreo scrisoare de dragoste, si era ceva mai rau: era despre tine, despre o promisiune pe care i-o facusesi, despre o intalnire si despre plecarea ta.

Am asteptat pana seara. Cand ai intrat in camera, am pus scrisoarea pe masa. Te-ai uitat la ea, apoi la mine si n-ai negat nimic. Chestia asta m-a daramat definitiv.

– Ai de gand sa pleci cu el?

Ai inchis ochii:

– Da.

– Il iubesti pe el?

– Nu.

– Pai si atunci de ce dracului pleci?

Ai tacut o vesnicie, apoi mi-ai zis-o verde in fata:

– Pentru ca am obosit sa fiu iubita de un om caruia ii e frica de mine! Iubirea ta ma tine inchisa ca intr-o colivie.

Vorbele alea m-au daramat mai rau decat daca m-ar fi inselat. Pentru ca, in adancul meu, stiam ca are perfecta dreptate, o iubeam cu o forta groaznica, care nu-i mai lasa loc sa respire.

– Cand pleci? am intrebat-o stins.

– Maine.

Am intors capul in alta parte.

– Atunci pleaca.

Ai ramas in fata mea cu lacrimi in ochi:

– Nu vrei nici macar sa ma opresti?

Am vrut, Dumnezeu stie cat am vrut sa pic in genunchi si sa te rog sa ramai, dar mandria mea prostesca a fost mai tare decat iubirea.

– Nu, i-am zis.

Ai plans, iar eu am ramas nemiscat ca un stalp. A doua zi, trasura ta a coborat dealul, iar eu am stat la geam pana cand nu s-a mai vazut nimic.

Dupa trei luni am aflat ca omul ala o inselase, dupa sase luni ca il parasise, iar dupa un an ca se imbolnavise rau. N-am mutat un deget sa ma duc la ea. Nu ca n-o mai iubeam, si pentru ca mandria din mine astepta sa se intoarca ea singura.

S-a intors dupa doi ani, intr-o dimineata rece de tot. Am auzit trasura oprindu-se la poarta si am iesit afara. Era slaba de-i numarai oasele, parul ii era strans simplu, iar pe fata ei nu mai era nicio culoare.

– Mai esti suparat pe mine? m-a intrebat ea incet.

Am vrut sa-i zic ca da, dar mi-a iesit un "nu" scurt din gat.

A zambit amarata:

– M-ai asteptat?

Am dat din cap ca da.

– De ce?

N-am stiut ce sa-i raspund. Poate pentru ca sunt iubiri care, dupa ce au fost zdrobite, nu mai cauta nicio fericire; vor doar sa mai vada o data omul pentru care au suferit.

A facut un pas spre mine, dar s-a oprit:

– Eu nu mai pot sa raman aici.

Atunci m-am prins. Nu venise sa se intoarca la mine, si venise doar sa-si ia ramas-bun. Am apucat-o de mana, era rece ca gheata.

– Atunci ramai macar pana dimineata, i-am zis.

A acceptat. Am stat toata noaptea langa foc si n-am vorbit despre lucruri mari. Ea mi-a povestit de pe drum, eu i-am povestit de gradina si am ras un pic. Pentru cateva ore am fost din nou cei doi pusti care umblau pe dealuri fara nicio grija de viitor.

Dimineata s-a ridicat de pe scaun, m-a sarutat pe obraz si mi-a soptit:

– Daca exista o alta viata dupa asta, sa nu ma mai iubesti cu atata frica.

Apoi a plecat.

A murit in primavara. Am aflat abia dupa cateva saptamani. N-am avut puterea sa ma duc la inmormantare, si m-am dus singur pe dealul unde ne plimbam altadata. Vantul batea tare, iarba era uda, iar eu am stat acolo pana s-a facut noapte.

Am ramas pe dealul ala pana s-a facut intuneric bocna. Abia atunci m-a lovit adevarul: ca nu omul ala fusese nenorocirea mea, nici plecarea ei si nici tradarea. Si eu singur. O iubisem cu atata frica sa n-o pierd, incat frica aia a mea a alungat-o de tot.

De atunci, in fiecare toamna cand bate vantul in geamuri, las usa de la casa deschisa. Nu ca mai astept mortii sa se intoarca, si fiindca uneori, noaptea, vantul mai aduce prin coridor un parfum, un pas sau un glas. Si, pentru o secunda, am impresia ca e ea acolo. N-o vad, dar stiu ca e acolo. Iar eu, pentru prima data in viata, nu mai incerc s-o tin cu forta.