Într-un târg de provincie unde toată lumea știa păcatele tuturor mai bine decât propriile nevoi, trăia un tânăr de douăzeci și șapte de ani cu o căldură în privire pe care societatea de atunci nu i-o putea ierta, avea o credință naivă în sinceritate. Nu era un prost, citise destul încât să știe că oamenii își vând sufletul pentru o rentă sigură, dar iubea destul de puțin încât să-și închipuie că fiica judecătorului era plămădită din alt aluat. Fata nu era de o frumusețe care să-ți taie răsuflarea, dar avea ochi limpezi, stăpâniți, prin care lăsa bărbații să creadă că le ghicește toate tainele.

Se cunoscuseră într-o seară de iarnă, la un bal unde n-au dansat deloc, stând în schimb retrași într-o nișă de salon și luând în râs aerul solemn al căsătoriilor aranjate. Fata îi spusese atunci că el nu pare făcut pentru lumea aceea, iar el o privise destul de mult cât să rămână prins în plasă. Întâlnirile lor din grădină, pe la ceasul când soarele cădea printre crengi, deveniseră pentru el un jurământ, când îi citea, ea își lăsa uneori degetele peste mâna lui, retrăgându-le speriată după o secundă. El luase tresărirea drept dragoste curată, fără să vadă că ea își măsura doar puterile. Când i-a cerut mâna, fata a izbucnit în plâns și i-a jurat că-l iubește, dar n-a rostit niciodată vorba grea "te aleg". Judecătorul a strigat că o asemenea nuntă e o crimă curată împotriva rangului lor, iar când a apărut pețitor un conte de aproape patruzeci de ani, un om rece, plin de moșii și temut de tot orașul, fata a început să-l primească în salon.

Tânărul a zăcut la pat câteva săptămâni, măcinat de un amestec otrăvit de mândrie și durere. I-a trimis o scrisoare nesfârșită, scăldată în disperare, la care ea i-a răspuns cu patru rânduri uscate, viața nu se clădește doar din visuri, iar un viitor fără aur e o condamnare. În aprilie l-a chemat la ea doar ca să-i spună verde-n față că nunta cu contele era bătută în cuie. El a rugat-o să-i mărturisească măcar că nu l-a iubit niciodată, ca să poată pleca scârbit, dar ea a tăcut, plângând cu capul în mâini, tăcerea aia lașă l-a durut mai rău decât orice trădare pe față.

N-a plecat din oraș după cununie. A rămas pe loc, tăcut, ca o mustrare vie pe ulițele pe care trecea trăsura ei. După un an, contele i-a trimis un bilet scurt, chemându-l la căpătâiul soției sale bolnave. A găsit-o trasă la față, topită de ftizie, ținând pe plapumă vechea lui scrisoare plină de pete de lacrimi. I-a șoptit că n-a putut trăi fără el, rugându-l să n-o lase să moară singură, dar el a privit odaia bogată, verigheta grea de pe degetul ei și anul întreg de minciuni care se căscase între ei ca o groapă. I-a întors spatele fără să-i atingă mâna întinsă; încerca, pentru prima oară, să fie la fel de crud pe cât fusese ea când își alesese trăsura și blănurile.

A doua zi dimineață, clopotele băteau a jale la biserica din centru. Tânărul a îmbătrânit singur, ajungând un om cu vază, cu o avere respectabilă și cu acel zâmbet înghețat al celor care nu mai așteaptă nimic de la viață. Când vreun prieten îl întreba la un pahar de ce n-a adus niciodată o femeie în casa lui mare, se uita lung pe fereastră la zăpada care acoperea drumul, știind că cel mai amar lucru pe lume nu e să iubești fără răspuns, ci să primești curajul celuilalt abia atunci când tu nu mai ai nimic de oferit în afară de cenușă.