In adancul unei paduri unde arborii au trunchiuri negre ca abanosul, traia o fiinta a carei frumusete era o ofensa adusa vietii insasi. Ne iubeam in tacerea unei biblioteci cu vitralii sparte, unde praful asezat pe volumele de alchimie stralucea sub razele lunii ca un polen al disperarii.

Ea nu avea un nume pe care buzele umane sa il poata rosti fara sa tremure, si era doar o prezenta de catifea si mosc care imi bântuia somnul. Mi-a promis ca inima ei imi apartine, dar tradarea a venit intr-o noapte de priveghi. Am inteles atunci ca nu eram alesul ei, si doar ultimul dintr-un sir nesfârsit de amanti sacrificati pe altarul unei tinereti vesnice.

Ea nu ma privea pe mine, si privea reflexia propriei sale divinitati in ochii mei plini de lacrimi. Fiecare mângâiere era de fapt un mod de a masura cât de aproape sunt de prabusirea finala. Când am incercat sa o parasesc, am realizat ca poarta castelului nu se mai deschidea spre lume, si spre un abis fara margini in care cadeam amândoi.

Am descoperit sub dalele de piatra scrisori scrise cu o cerneala ce miroase a fier si vechime, mesaje in care ea ma descria nu ca pe un sot, si ca pe o piesa de inventar intr-un muzeu al agoniei. Tradarea ei nu a fost un gest brusc, si o eroziune lenta a tot ceea ce credeam ca este uman in mine, pâna când am ajuns sa iubesc tacerea dintre cuvintele ei.

Uneori vad in oglinzile venetiene cum trupul meu devine transparent, semn ca m-a transformat deja intr-o fantoma a dorintelor sale nesatioase. Ea zâmbeste cu un dispret regal si ma mângâie cu aceeasi tandrete cu care un botanist ar mângâia o planta rara pe care o lasa sa se usuce pentru a-i studia moartea. Nu mai exista scapare, caci am devenit noi insine arhitectura acestui blestem.