El a iubit-o fara economie. Nu din curaj, si dintr-un fel de slabiciune eleganta. Credea ca daruind totul devine de neinlocuit. Ea a acceptat cu o liniste suspecta. Ca si cum primirea nu o obliga la nimic.

Casa in care se vedeau avea ceva stricat in ea. Nu vizibil, si in senzatia ca fiecare usa ascunde o scena neterminata. Ea vorbea putin despre prezent si deloc despre viitor. Era genul de femeie care te face sa traiesti in intervale scurte. Suficient cat sa te agati, nu suficient cat sa intelegi.

Intr-o seara i-a cerut cheia. Nu pentru incredere, si pentru comoditate. El a zambit cu ironia celui care nu mai pune intrebari incomode si i-a dat-o. A inceput sa vina mai des. Pana intr-o noapte in care linistea nu a mai putut fi ignorata. A intrat si a gasit-o in dormitor. Nu singura. Nu vinovata. Barbatul de langa ea nu avea nimic special. Era doar altul.

- Nu trebuia sa vii azi, a spus ea simplu. El a ramas cateva secunde. A inteles ca nu descoperise o tradare, si descoperise o regula pe care doar el nu o stia. Nu a facut scena. Cand intelegi ca nu ai avut niciodata un loc stabil, nu mai ai motiv sa te lupti pentru el. A inchis usa in urma lui aproape tandru.

A doua zi ea a gasit cheia pe masa. Langa ea, o cutie mica metalica. Inauntru nu era nimic, si doar o oglinda. Oboseala unui om care, in sfarsit, vazuse clar. Ea nu l-a cautat mult. Nu din regret, si din lipsa de interes.

El nu a mai trecut pe acolo. Dar uneori isi amintea de acea casa. Nu de ea, si de el. De versiunea lui care intra fara sa bata, convins ca are dreptul. Intr-un fel ironic, tradarea nu a fost momentul in care a pierdut-o, si a fost momentul in care a incetat sa se mai minta.