Noaptea era grea si umeda. Cerul parea o pânza murdara care se lasa peste zidurile reci. Stateam singur in odaia de sus, ascultând vântul cum zgâria geamul cu degete de gheata. Totul in jur era nemiscat, dar simțeam o prezenta care nu imi dadea pace. Era o neliniste veche, un ecou al unor gânduri pe care ar fi trebuit sa le ingrop de mult.

Privirea imi cadea mereu pe aceeasi usa inchisa. Dincolo de ea, munca mea de luni de zile zacea sub un cearsaf gri. Credeam ca pot sa pacalesc natura, sa ii fur secretele si sa le folosesc ca sa dau viata din nou. Ce mândrie proasta. Sa crezi ca poti sa fii egalul sortii este doar o alta forma de nebunie. Acum realizam ca nu facusem decat sa construiesc o oglinda a propriei mele uratenii interioare.

Lumanarea s-a stins fara avertisment. In intunericul care a urmat, am auzit un sunet infundat. Era zgomotul unei respiratii sacadate, fortate, ca si cum plamânii aceia ar fi invatat abia atunci ce inseamna aerul. Mi-a inghetat sângele in vene. Eram creatorul care se temea de propria creatie, un zeu ratat care nu stia unde sa se ascunda de privirea celui pe care il adusese in lume.

Am intins mâna spre mânerul usii, dar m-am oprit. O forta invizibila ma ținea acolo, intre teama si dorinta de a vedea rezultatul monstrului meu de ambitie. Se spune ca marile descoperiri schimba lumea. Unele insa doar o otravesc. In acea secunda am inteles ca esecul nu este moartea, si viata care continua atunci când nu mai are niciun scop si nicio lumina. Am deschis usa si am privit direct in ochii intunericului. Nu era nimeni acolo, doar propria mea umbra proiectata pe perete, mai mare si mai neagra decat fusese vreodata.