Eram de o luciditate aproape dureroasa. Nu este adevarat ca dragostea orbeste; dimpotriva, ea functioneaza ca un microscop care mareste pana la monstruozitate fiecare gest si fiecare tacere. O priveam la masa de scris si simteam cum fiecare secunda sapa o prapastie intre noi.

Totul pornise de la o nuanta. Ea folosise un adjectiv care nu ii apartinea. "A fost un spectacol delicios", spusese ea. In mintea mea, mecanismele s-au declansat cu o precizie matematica. Ea nu folosea cuvântul "delicios" pentru evenimente sociale. Era o urma lasata de altcineva pe vocabularul ei. Din acea clipa, am inceput sa traiesc procesul ei.

Ma chinuiam sa reconstruiesc traseul ei din acea zi. Ea avea o neliniste electrica, un fel de vibratie a pielii care trada o experienta recenta si intensa.

- De ce ma privesti asa? m-a intrebat ea.

- Te privesc pentru ca incerc sa inteleg unde s-a terminat adevarul si unde a inceput punerea in scena.

Ea a ridicat din umeri si a zâmbit. Un zâmbit care nu lamurea nimic, si doar adancea misterul. Am inteles marea tragedie a cunoasterii: oricat de mult am analiza, nu voi putea niciodata sa patrund in spatele acelei frunti. Dragostea noastra devenise o problema de geometrie in spatiu pe care nu o puteam rezolva pentru ca imi lipsea o dimensiune. O iubeam ca pe un obiect de studiu, ca pe o enigma care refuza sa se lase descifrata.

S-a ridicat si a trecut pe langa mine. Pentru mine ea nu mai era ea, si era doar o ipoteza pe care viata o infirmase. Am ramas singur, ascultându-mi propriile batai de inima de parca ar fi fost ale unui strain care tocmai pierduse totul dintr-o eroare de calcul.

In noaptea aceea am realizat ca singura drama adevarata nu este ca nu mai esti iubit, si ca nu mai poti crede in puritatea absoluta a celuilalt. Iar fara aceasta certitudine, restul este doar literatura.