Cladirea era aproape goala. Pe holuri se mai auzea doar zgomotul discret al sistemului de ventilatie si cate un ecou pierdut al liftului care cobora spre parter. El a ramas o clipa in pragul biroului. Ea statea langa geam, cu orasul aprins in spatele ei. In lumina aceea difuza, chipul ii parea aproape desenat din umbre. Nu s-au salutat. Nu mai aveau nevoie.

- Credeam ca ai plecat, a spus ea incet.

- Am incercat.

Ea a zambit aproape imperceptibil.

- Si?

El a facut un pas spre ea.

- Am ajuns pana la masina. Apoi m-am intors.

Tacerea care a urmat era mai sincera ca orice explicatie. Ea si-a lasat telefonul pe birou. Lent. Ca si cum inchidea, pentru cateva clipe, restul lumii.

- Atunci vino.

Nu era o invitatie grabita. Era o alegere. El s-a apropiat fara sa-si ia ochii de la ea. Cu fiecare pas, distanta devenea mai mica, iar aerul dintre ei mai greu. Cand a ajuns in fata ei, s-a oprit. Atat de aproape incat ii putea simti rasuflarea. Dar n-a atins-o. Nu inca.

Ea a ras foarte incet.

- Esti incredibil de rau cand ai rabdare.

- Pentru ca rabdarea spune mai multe.

Ea a ridicat privirea spre el.

- Nu astazi.

A fost cea care a redus ultimii centimetri dintre ei. Foarte incet. Fruntea ei aproape a atins-o pe a lui. Respirau acelasi aer. El a ridicat mana si i-a asezat o suvita de par dupa ureche, cu un gest atat de simplu incat ea a inchis ochii pentru o clipa.

- Asa? a intrebat el.

Ea a dat foarte usor din cap.

- Mai aproape.

Mana lui a ramas o clipa pe obrazul ei. Nu o strangea. Doar o tinea acolo. Ca si cum voia sa memoreze fiecare detaliu. Cand buzele lor s-au intalnit, nimeni nu s-a grabit. Sarutul a fost lent, prelungit, incarcat de toate cuvintele pe care nu le spusesera. Ea a zambit aproape imperceptibil in timp ce se desprindeau pentru o fractiune de secunda.

- Acum e si mai greu.

- Ce anume?

- Sagnera ma prefac ca esti doar un coleg.

El a ras incet.

- N-am fost niciodata doar atat.

Ea si-a sprijinit fruntea de umarul lui, lasand cateva secunde sa treaca fara sa vorbeasca. Dincolo de geam, orasul continua sa se miste. Masini. Lumini. Oameni. In biroul acela, timpul parea sa curga altfel.

- Ar trebui sa plecam, a spus ea in cele din urma.

- Da.

Niciunul nu s-a miscat. Ea a ridicat din nou privirea.

Uite de ce nu-mi place sa ramai dupa program.

- De ce?

Un zambet i-a luminat chipul.

- Pentru ca, de fiecare data, plec mai tarziu decat mi-am promis.

El i-a raspuns cu acelasi zambet.

- Si tot de fiecare data, te gasesc aici.

Ea nu a mai spus nimic. Doar i-a luat mana pentru o clipa, discret, aproape firesc. Un gest simplu. Dar suficient cat sa faca linistea dintre ei sa para cel mai intim lucru din incapere.