Seara de Paste cobora peste oras cu o lumina calda, care se strecura printre ferestrele inguste si se aseza pe strazi ca o promisiune. Nu era o promisiune zgomotoasa, si una discreta, pe care doar cei atenti o simteau.

Mergeam grabit, cu haina stransa pe langa trup, desi frigul nu mai era chiar atat de aspru. Nu din cauza vremii ma grabeam, si dintr-un obicei vechi. Cand mergi repede, nu te opresti sa gandesti. Pe la ferestre, familiile se adunau. Lumina lumanarilor, mesele intinse, glasuri joase. Fiecare casa parea sa tina ceva pentru sine. Treceam pe langa ele fara sa privesc prea mult. Nu pentru ca nu as fi vrut, si pentru ca stiam prea bine ce nu am.

In buzunar aveam o scrisoare mototolita. O mai citisem. Nu adusese nimic nou de fiecare data, dar o deschideam oricum, ca si cum as fi asteptat sa se schimbe. M-am oprit sub un felinar. Lumina cadea direct pe hartie. O deschisei din nou. Nu era lunga si nici complicata. Cateva randuri, scrise cu grija. O invitatie, sau poate mai mult de atat. Am impaturit-o la loc, mai atent de data asta.

- Tot acolo ai ramas? se auzi o voce.

Am ridicat privirea. Un batran statea aproape, sprijinit in baston. Nu parea sa fi aparut de nicaieri, dar nici nu-mi aminteam sa-l fi vazut venind.

- Nu am ramas nicaieri, am raspuns.
Batranul zambi usor.
- Exact asta e problema.

Nu am spus nimic.

- E Pastele, continua batranul. Oamenii se duc undeva. Chiar si cei care nu stiu de ce.
- Eu stiu de ce nu ma duc, am spus.
Batranul m-a privit mai atent.
- Si e un motiv bun?
- E un motiv, am ezitat eu.

Batranul a dat din cap, ca si cum ar fi auzit asta de multe ori.

- Motivul nu tine de cald, zise el.
O liniste scurta se lasa intre noi. Apoi batranul facu un pas inapoi.

- Daca tot mergi asa repede, ai grija sa nu ratezi locul unde trebuia sa ajungi, adauga el, aproape bland.

Cand am ridicat din nou privirea, batranul nu mai era acolo. Am ramas singur, cu scrisoarea in buzunar si cu un gand care nu-mi mai dadea pace. M-am intors. Nu brusc, nu dramatic, si doar atat cat sa schimb directia. Casa nu era departe. Nu fusese niciodata. Doar ca, uneori, distantele nu tin de pasi.

Cand am ajuns, lumina era aprinsa. Usa nu era incuiata. Am intrat. Ea era acolo, langa masa, cu mainile sprijinite de margine. Nu parea surprinsa.

- Am crezut ca nu mai vii, a spus ea.
- Si eu, am raspuns.

Ne-am privit cateva clipe. Nu era nevoie de explicatii lungi. Unele lucruri se spun mai bine prin faptul ca te-ai intors. Pe masa, ouale rosii, painea si lumanarea aprinsa asteptau. M-am apropiat. Am luat un ou si l-am ciocnit de al ei.

- Hristos a inviat, am spus.
- Adevarat a inviat, a raspuns ea.

Oul meu se sparse. Am zambit. De data asta, nu conta. Ne-am asezat la masa. Afara, orasul continua sa respire linistit. Iar in casa aceea mica, pentru prima data dupa mult timp, nu mai era frig.