Toata lumea isi imagineaza ca o iubire se termina asa, brusc, intr-o zi, intr-o gara, intr-o camera de hotel sau la capatul unui scandal mare. Eu nu cred asta. Iubirea se duce dracului in sute de clipe marunte de care nici nu-ti pasa pe moment, iar abia mai tarziu le aduni pe toate si te prinzi ca din ele s-a strans sfarsitul.

Pe ea am iubit-o cu naivitatea aia de barbat orgolios, convins ca daca esti sincer e de ajuns. Nu o mintisem niciodata, nu ascunsesem nimic si aveam impresia ca adevarul e cea mai mare chestie intr-o relatie. Azi nu mai sunt deloc sigur; adevarul poate fi o camera foarte rece uneori.

Era singura femeie in fata careia nu simteam nevoia sa ma dau mare. Imi stia frica, gelozia, vanitatea si incapatanarea si totusi ramanea langa mine. Ani de zile am crezut ca un prost ca faptul ca ramane e victoria mea, fara sa-mi treaca prin cap ca oamenii mai raman si din mila, si din speranta sau, de cele mai multe ori, pur si simplu din obisnuinta.

Intr-o seara citea pe canapea. Am ridicat ochii din cartea mea si am intrebat-o asa, din senin:

– Tu esti fericita?

S-a oprit din citit si m-a privit lung. Atat de lung incat raspunsul parea deja inutil.

– Nu stiu, a zis ea incet.

Am zambit scurt...

– In ultima vreme nu prea mai stii nimic.

– Ba stiu.

– Ce stii?

– Ca intrebarile tale vin intotdeauna prea tarziu.

M-am simtit atacat pe loc. Cand iubesti pe cineva, nu suporti sa ti se spuna ca ai intarziat, ca ai impresia ca iubirea iti da dreptul sa recuperezi orice din urma.

– Pai explica-mi, ce vrei sa zici?

A inchis cartea pe genunchi.

– Ani de zile ai fost ocupat doar sa-mi raspunzi tu mie, nu sa ma si asculti.

– Nu-i adevarat!

– Ba da, este.

– Pai da-mi un exemplu!

A zambit usor, dar n-avea niciun chef de triumf in zambetul ala, si doar o oboseala mare.

– Vezi? A zis ea oftand. Tot dovezi cauti.

M-am ridicat de pe scaun si am inceput sa ma plimb prin camera, ca asa faceam mereu cand voiam sa gandesc, iar ea stia bine chestia asta.

– Ai observat vreodata, a continuat ea, ca nu ma mai intrebi deloc ce citesc?

M-am oprit in loc:

– Pai si ce legatura are asta?

– Pentru tine n-are niciuna. Pentru mine are toata legatura.

Am tacut. Nu-mi aminteam ultima carte pe care o terminase, nici ultimul film care-i placuse si nici cand dracului incetasem sa mai fiu curios de ea. Si totusi eram convins ca o stiu ca pe palme. Poate asta-i cea mai mare plasa din iubire: sa crezi ca omul de langa tine a incetat sa se mai schimbe.

– Exista altcineva? am intrebat-o.

Nici nu stiu de ce am scos vorba asta pe gura; poate fiindca aveam nevoie de o explicatie simpla, sa dau vina pe altul. A dat incet din cap ca nu.

– Nu.

– Atunci de ce simt ca te pierd?

S-a apropiat de mine si mi-a atins mana — un gest care altadata era banal, dar acum parea fix un ramas-bun.

– Pentru ca ma cauti acolo unde am fost candva, nu unde sunt acum.

Am vrut sa-i raspund, sa-i demonstrez ca greseste si ca iubirea mea n-avea nicio problema. Si fix atunci m-a lovit faza, iubirea mea chiar nu se schimbase deloc. Ramasese exact ca acum zece ani. Eu continuam sa iubesc fata care cobora alergand scarile la facultate, care radea din orice si isi musca buza cand avea emotii. Doar ca fata aia nu mai exista, iar eu nu bagasem de seama. Nu observasem fiindca iubirea mea devenise doar o amintire.

– De ce nu mi-ai spus niciodata? am intrebat-o in soapta.

– Pai ti-am spus.

– Cand?

– De fiecare data cand incercam sa-ti povestesc ce se mai intampla cu mine, dar tu imi raspundeai mereu doar cu amintiri vechi.

Am inchis ochii. Toate discutiile noastre de pana atunci mi s-au intors in cap, eu vorbeam mereu de vacantele vechi, de prima noastra casa, de inceputuri, iar ea vorbea despre ce traieste acum. Traiam in aceeasi casa, dar in timpuri diferite.

– Crezi ca mai e ceva de salvat intre noi?

M-a privit cu o blandete care m-a durut mai tare decat orice injuratura:

– Nu iubirea trebuia salvata, si curiozitatea. Dar aia a murit prima. Iar fara ea, iubirea n-a mai avut din ce sa traiasca.

N-am plans. Mi s-a parut ca lacrimile ar fi fost o chestie prea ieftina pentru ce se intampla acolo. Si-a luat haina, a deschis usa, dar s-a oprit o secunda in prag.

– Stii care-i cea mai mare chestie trista la o iubire?

Am ridicat ochii spre ea.

– Nu ca doi oameni ajung sa se desparta, si ca unul dintre ei continua sa creada ca-l stie pe celalalt ca pe palme, exact in clipa in care a incetat sa-l mai descopere.

Usa s-a inchis incet in urma ei. Am ramas singur in mijlocul camerei, m-am dus la biblioteca si am luat una dintre cartile ei de pe raft. Pe prima pagina era o fraza subliniata cu creionul — nu-mi aduceam aminte s-o fi vazut vreodata. Poate ca nu mi-o aratase sau poate mi-o aratase si eu nu ma uitasem.

Scria asa "Cel mai usor e sa iubesti omul pe care ti-l aduci aminte. Aproape imposibil e sa-l iubesti pe cel care se schimba in fiecare zi."

Am inchis cartea. N-am mai stat sa caut vina nimanui. M-am gandit doar la clipa aia stupida in care am incetat s-o mai intreb cine e cu adevarat si am inceput sa-i spun eu cine am impresia ca a ramas. Ma gandesc ca de aici se rupe totul pana la urma: nu din tradari sau plecari de-ale dracului, si din prostia noastra de a crede ca, daca iubesti pe cineva, nu mai trebuie sa fii curios de el.