In casa noastra existau sase oglinzi mari. Nu era o intamplare, le alesese sotia mea pe fiecare cu grija, de-a lungul anilor, convinsa ca o camera fara oglinzi e o camera fara memorie. Doar ca oglinzile nu tin minte ce cred oamenii, ele nu pastreaza nici frumusetea, nici tineretea, si doar ezitarile. Felul in care iti potrivesti gulerul inainte sa intri intr-o camera, umbra unui zambet care nu-ti mai ajunge in ochi sau mana care se opreste o secunda pe clanta, de parca ceri voie sa traiesti.

Sotia mea implinise cincizeci si doi de ani. Cei din jur ii spuneau mereu ca e o femeie "distinsa". Vorba asta o obosea de moarte, e genul ala de compliment pe care ti-l fac oamenii cand nu mai au tupeul sa-ti spuna ca esti frumoasa. Eu continuam s-o privesc cu o politete rece, ca un medic care-si consulta pacientul vechi. Nu ne certam niciodata, nu ridicam glasul si nu ne aruncam reprosuri, intre noi se asezase tacerea aia pe care prostii o confunda cu linistea din familie.

Intr-o seara am avut musafiri, pe un profesor si pe nevasta-sa. Fata era cu vreo douazeci de ani mai tanara decat sotia mea. Nu era o frumusete iesita din comun, dar avea proaspatul ala pe care timpul ti-l lasa doar un pic, ca pe o floare uitata deschisa in mai.

La masa s-a vorbit despre muzica, politica, terenuri si ultimele expozitii din oras. Doar sotia mea a bagat de seama chestia pe care restul o ignorau, felul in care o ascultam eu pe femeia aceea mai tanara cand vorbea. Nu cu pofta, ca daca era doar dorinta fizica, era mai simplu, si cu interes. Iar interesul e inceputul tuturor problemelor intr-o casa. Pofta o mai stapanesti, dar interesul se hraneste fix din ce-ti lipseste tie.

Cand au plecat musafirii, am ramas cateva secunde cu ochii pe usa inchisa, apoi am zis ca pentru mine:

– Femeia asta are un fel tare frumos de a te asculta.

Atat. Orice alt barbat n-ar fi vazut niciun pericol in vorba asta, iar orice alta femeie ar fi trecut peste. Sotia mea insa s-a dus direct in camera cu oglinzi, locul unde isi petrecea serile de la o vreme. Nu ca sa se admire, si ca sa verifice daca fata pe care o arata lumii mai avea vreo legatura cu ce simtea ea in interior.

S-a apropiat de oglinda mare. Ridurile erau tot acolo, parul mai prinsese cateva fire albe, dar nu timpul o speria pe ea cel mai tare. Si gandul ca, de ani de zile, eu n-o mai priveam cu adevarat. Ca obisnuinta dintre noi purta doar o masca de iubire.

A doua zi a coborat mai devreme la micul dejun. Eu citeam ziarul.

– Ce citesti acolo? m-a intrebat ea.

– Nimic important.

– Pai si atunci de ce nu lasi ziarul jos?

Am ridicat ochii din foaie, mirat:

– Pai asa fac in fiecare dimineata, ce ai?

Ea a zambit amar:

– Tocmai chestia asta ma sperie.

N-am inteles nimic si nici n-aveam cum. Barbatii observa doar cand sare totul in aer, femeile traiesc printre crapaturile invizibile din casa.

In urmatoarele saptamani, femeia aceea tanara a mai trecut pe la noi de cateva ori. Niciodata singura, niciodata cu vreun gest aiurea. Nu i-am atins mana, nu i-am facut ocheade si nu i-am trimis scrisori. Nu exista nimic clar ce puteai sa-mi reprosezi. Si totusi, sotia mea simtea ca casnicia noastra se muta incet intr-o camera unde ea nu mai avea cheia.

Intr-o dupa-amiaza, tanara a venit singura, cu ochii rosii de plans.

– Am nevoie sa vorbesc cu dumneavoastra, a zis ea din prag.

Sotia mea a poftit-o in salon. Cateva minute n-a scos niciuna vreo vorba, pana cand tanara a izbucnit:

– Cred ca barbatul dumneavoastra s-a indragostit de mine!

Sotia mea nici n-a clipit. Se gandise la multe variante, dar nu la faza asta directa.

– De unde pana unde crezi asta?

– Pentru ca ma evita, a zis ea deodata. Cand un barbat n-are nicio treaba cu tine, vine aproape, n-are stres. Dar cand il loveste chestia asta, incepe sa fuga de frica.

Sotia mea si-a impreunat mainile in poala.

– Si tu?

Tanara a lasat ochii in jos:

– Eu il admir...

Dar admiratia e o chestie periculoasa cand vine din partea femeii nepotrivite. Pentru prima data dupa atatia ani, sotia mea n-a simtit gelozie, si un soi de mila. Mila pentru fata asta tanara care descoperise prea devreme ca iubirea nu se imparte dupa dreptate.

In seara aceea, cand m-am intors acasa, m-a intrebat direct, fara ocolisuri:

– Te-ai indragostit de ea?

Am ramas nemiscat cateva secunde, apoi mi-am scos ochelarii si i-am pus pe masa:

– Nu.

– Atunci ce a fost?

– Mi-am adus aminte de tine, am zis eu cu o sinceritate care venea mult prea tarziu.

S-a uitat la mine fara sa priceapa.

– Asa erai tu cand te-am cunoscut. Nu ca semanati la fata, si avea aerul ala al tau de atunci, lumina aia a ta.

Vorbele alea au picat greu intre noi. Nu femeia aceea intrase intre noi, si timpul. Eu nu cautasem o alta femeie, si cautasem propria mea tinerete - iar aia nu mai sta niciodata unde crezi tu ca a ramas.

Sotia mea s-a ridicat incet si s-a dus iar in camera cu oglinzi. Le-a privit pe rand si, pentru prima data, a observat ca niciuna nu prindea camera intreaga. Fiecare arata doar un unghi, o bucata, o jumatate de adevar.

Atunci s-a prins de chestia asta: asa ne iubim noi unii pe altii. Nu pe de-a intregul, si prin bucati - un zambet ramas dintr-o vara veche, felul in care iti spunea numele, o privire de demult. Iar cand bucatile alea dispar, avem impresia ca s-a schimbat omul de langa noi. De fapt, imaginea pe care o aveam despre el era incompleta inca din prima zi.

Cand am intrat in camera, am gasit-o in fata ultimei oglinzi.

– La ce te uiti? am intrebat-o eu incet.

Si-a atins obrazul. Nu mai era fata de la douazeci si cinci de ani si nici eu nu mai eram barbatul dintr-o bucata de atunci. Si ma gandeam ca tragedia noastra n-avea nicio treaba cu ridurile de pe fata, si cu faptul ca trecusera anii peste noi incercand sa ne agatăm de niste poze vechi din minte, in loc sa invatam sa ne cunoastem din nou pe masura ce ne schimbam. Oglinda iti arata doar ce pica pe sticla sub lumina. Exact asa facem si noi cu oamenii pe care zicem ca-i iubim.