Nu e doar femeia pe care o iubesc. E focul care nu ma arde, si ma tine viu. E linistea care ma rupe si ma reconstruieste in acelasi timp. Blonda, dar nu ca o imagine, si ca o lumina care nu se stinge nici cand eu ma pierd. Are un suflet atat de mare incat ma doare uneori, pentru ca nu stiu daca il merit. Si totusi, ea nu intreaba niciodata asta. Ea doar iubeste.

Nu iubeste putin. Nu iubeste cu jumatati. Iubeste cu tot ce are, cu fiecare fibra, cu fiecare respiratie. Te ia si te trece prin ea, prin inima ei, pana ajungi sa simti ca nu mai esti doar tu, si sunteti voi.

E genul de femeie care nu te lasa la greu nu pentru ca trebuie, si pentru ca nu stie sa plece. Ramane langa tine cand esti gol, cand esti frant, cand nu mai ai nimic de oferit. Si atunci, paradoxal, iti da tot. Te invata cum e sa fii iubit fara conditii. Nu din vorbe, si din felul in care te atinge, in care te priveste, in care te face sa simti ca esti suficient exact asa cum esti. Si in acelasi timp, te face sa vrei sa fii mai mult. Mai bun. Mai demn de ea.

Ar face orice pentru fericirea ta. Si nu e o promisiune, si o realitate care apasa greu pe piept, pentru ca stii ca te pune pe tine inaintea ei. Si asta nu e usor de dus, pentru ca o iubire ca asta nu e simpla. E profunda. E totala. E reala. Si adevarul e ca nu doar o iubesc. O simt in mine.