Stau la aceeasi masa mica de langa fereastra si o privesc cum citeste, fara sa o deranjez. Cafeneaua e aproape goala, iar linistea de aici e exact felul in care o port in mine. E o liniste buna, care se aseaza peste tot ce m-a durut inainte, fara sa ceara explicatii. Fara sa stiu exact cand sau cum s-a intamplat, ea a devenit raspunsul la fiecare intrebare pe care nici macar nu aveam curajul sa o pun.

Cand e aproape, lumea nu se schimba radical, si doar capata un sens pe care nu il aveam inainte. E ca si cum tot ce cautasem fara sa stiu ce nume sa-i dau s-a adunat simplu, exact aici unde suntem acum. Nu-i cer promisiuni si nici nu ma gandesc la viitor. Tot ce conteaza e momentul asta, felul in care imi este aproape, usor, transformand orice pas banal intr-un drum care merita parcurs.

M-am gandit ca, daca timpul va incerca vreodata sa ne desparta, nu va putea lua tot ce s-a asezat deja in mine. Iubirea asta nu e ceva ce se poarta la vedere, si ceva ce se tine in interior. Si ramane acolo, stabila, chiar si fara ea. Am zambit cand a intors pagina, realizand ca siguranta asta nu are nevoie de gesturi mari, si doar de prezenta ei calma.