Stau pe terasa si privesc cum amurgul incepe sa stearga marginile cladirilor. Orasul isi aprinde luminile una cate una, dar in interiorul meu e o alta lumina care creste. Te simt ca pe o flacara vie, fara odihna, care refuza sa se stinga si ma invie din tot ce am fost inainte, cand rataceam fara nicio tinta.

Privirea ta ma rupe si ma leaga in acelasi timp, ca un destin pe care nu l-am ales, si nici nu l-as putea schimba. Simt cum ard fara sa mai pun intrebari, pierdut in tot ce esti si in tot ce nu pot sa inteleg pe deplin. Nu-ti cer nimic, nici timp si nici juraminte. Am invatat ca dragostea adevarata nu stie sa se ceara, si cade peste tine ca un legamant tacut care se aprinde iar si iar.

M-am gandit ca, si daca lumea intreaga s-ar inchide in noi si totul s-ar pierde fara sa lase vreo urma, eu tot te-as iubi. Te-as iubi dincolo de noi doi, ca pe o taina care nu se curma niciodata. Aerul a devenit mai rece, dar prezenta ta e atat de constanta incat intunericul care vine nu mai pare deloc strain.