Casa avea o pivnita veche, boltita, despre care mi se spusese ca fusese zidita inaintea restului constructiei. Nu era trecuta in planuri. Nu avea intrare vizibila. Si totusi, in a saptea noapte, am gasit-o. Sau poate ea m-a gasit pe mine.

Peretele din spatele bibliotecii era rece, umed, diferit de ceilalti. Cand am apasat pe el, nu s-a deschis imediat. A scartait, lent, ca un animal batran care se trezeste fara sa vrea. Aerul care a iesit de acolo nu era doar statut, si era vechi. Avea un miros greu, mineral, amestecat cu ceva mai subtil… ceva organic, dar prea vechi ca sa mai fie identificat.

Am coborat cu o lumanare. Treapta intai a rezistat. A doua a trosnit. A treia parea sa cedeze sub greutatea mea, desi nu era vizibil deteriorata. Scara era ingusta. Peretii se apropiau cu fiecare pas. Nu fizic, poate, dar senzatia era atat de clara incat trebuia sa-mi tin coatele lipite de corp. La jumatatea coborarii, am simtit pentru prima data ca nu mai pot urca inapoi. Nu pentru ca drumul ar fi disparut, si pentru ca ideea de intoarcere nu mai parea posibila.

Cripta era mai mica decat ma asteptasem. O camera rotunda, cu tavan jos, sprijinit pe arcuri de piatra care pareau prea subtiri pentru a sustine greutatea de deasupra. Peretii erau umezi, iar in unele locuri, acoperiti de o substanta intunecata, ca o patina de timp. In mijloc, un sicriu. Nu era asezat pe un suport, si era incastrat in podea. Capacul era deja crapat.

Nu am vrut sa ma apropii. Si totusi, am facut-o. Fiecare pas suna diferit. Podeaua nu era uniforma. Unele pietre raspundeau cu un ecou gol, altele cu un sunet infundat, ca si cum dedesubt ar fi fost altceva. Cand am ajuns langa sicriu, lumanarea a palpairit violent. Nu era curent, si era ca si cum aerul ar fi respirat. Am privit inauntru. Era gol. Dar nu fusese mereu. Am stiut asta fara sa pot explica de ce. Interiorul nu era curat. Nu era abandonat. Era recent deranjat, ca un pat din care cineva tocmai se ridicase.

Am facut un pas inapoi si atunci am auzit un sunet surd, de sus. Unul singur. Apoi altul. Ca si cum ceva greu se misca deasupra mea. Am ridicat lumanarea. Tavanul nu era neted, si era segmentat. Fiecare bloc de piatra avea o margine usor evidentiata, ca si cum ar fi fost mobil. Sunetul s-a repetat, mai aproape. Un bloc a coborat imperceptibil. Apoi altul.

Am inteles prea tarziu. Cripta nu era un loc de depozitare, si era un mecanism care se activa cand era ocupat. Am fugit spre scara, dar scara nu mai era acolo. Sau, mai precis, nu mai era accesibila. Peretele se inchisese perfect, fara rosturi, fara urme. Am inceput sa lovesc piatra, sa strig, sa imping. Inutil. In spatele meu, un alt sunet. Capacul sicriului se misca lent, ca si cum ceva din interior impingea. Am ramas nemiscat. Nu din curaj, si din lipsa de optiuni.

Capacul s-a deschis complet. Gol, inca. Dar nu pentru mult timp, pentru ca, in acelasi moment, am simtit podeaua sub picioare. Se ridica. Nu mult, dar suficient cat sa ma dezechilibreze. Am cazut in genunchi si atunci am inteles. Sicriul nu a fost niciodata menit sa contina ceva. Era un loc de sosire, nu de plecare. Iar spatiul din jurul meu devenea tot mai mic. Peretii nu se miscau, dar aerul disparea. Si atunci, in acea presiune tacuta, am simtit clar: nu eram primul si nu eram singur.