Nu scriu aceste randuri pentru a fi crezut. Le scriu pentru ca mana mea inca imi apartine… deocamdata.
Totul a inceput cu portretul. L-am gasit acoperit, intors cu fata la perete, intr-o camera pe care proprietarul o numise, cu o ezitare ciudata, "nefolosita". Nu mi-a interzis sa intru, si nici nu m-a incurajat.

Panza era grea, mai mare decat ar fi fost necesar pentru un simplu portret. Cand am dat la o parte panza de protectie, am simtit imediat un disconfort greu de explicat. Nu din cauza imaginii, si din cauza exactitatii ei. Barbatul din portret nu era doar asemanator cu mine, si era identic. Aceeasi pozitie a umerilor. Aceeasi tensiune abia vizibila in coltul gurii. Aceeasi privire usor obosita, ca si cum ar fi vazut prea mult.

Am ras atunci. Un reflex. Mi-am spus ca e o coincidenta absurda sau o gluma elaborata. Dar nu am putut ignora un detaliu. Expresia lui era putin diferita. Mai calma. Mai sigura. In noaptea aceea, am visat ca stateam in fata portretului. Dar in vis, nu eu il priveam, si el ma privea pe mine.
Cand m-am trezit, nu m-am dus imediat in acea camera. Am incercat sa-mi continui ziua, sa ma ocup de lucruri banale. Dar ceva era in neregula. O usoara intarziere. Miscarile mele nu mai erau complet sincronizate cu intentiile mele. Ca si cum, pentru o fractiune de secunda, cineva decidea inaintea mea. Am ignorat si asta pana in a doua noapte.

M-am dus in camera. Portretul nu mai era exact la fel. Nu pot spune ce se schimbase, si stiam. Si atunci am observat mainile. In pictura, ele erau relaxate, asezate pe bratele unui scaun. Ale mele nu erau. Erau incordate. Am privit mai atent. In tablou, degetele erau mai lungi. Sau poate mai sigure. Am ridicat mana. Portretul nu a facut-o.
Am inghetat. Pentru cateva secunde am ramas asa, privindu-l. Apoi, foarte incet, in pictura, mana s-a ridicat. Dar nu in acelasi fel. Mai lin. Mai natural. Mai corect. Am simtit un fior adanc, ca o fisura in interiorul meu. In zilele urmatoare, diferentele au crescut. Postura lui era tot mai dreapta. Privirea, tot mai clara. In timp ce eu ma simteam tot mai nesigur. Tot mai fragmentat. Ca o schita prost facuta a ceva ce fusese candva complet.

Am incetat sa mai dorm. Pentru ca de fiecare data cand inchideam ochii, visam ca sunt inauntrul tabloului. Si ca cineva, din afara, ma studiaza. Ma corecteaza. Ma inlocuieste. In aceasta dimineata am inteles in sfarsit. Nu eu il imit pe el, si el ma finalizeaza pe mine.
Am intrat din nou in camera. Portretul era perfect. Mai real decat mine. Iar cand am incercat sa plec, m-am oprit. Nu pentru ca usa era inchisa, si pentru ca nu mai stiam exact cum sa merg. M-am intors spre tablou. Si pentru prima data am inteles expresia lui. Nu era calm, si era rabdator. Astepta. Iar mana mea, fara sa cer permisiunea, a inceput sa se miste. Nu ca a mea, si ca a lui.