Am gasit astazi in buzunarul pardesiului vechi o fisa de telefon si doua bilete de cinematograf din primavara trecuta. Filmul era o comedie de duzina, una din acele povesti cu actori prea zambitori si masini luxoase care ruleaza la cinematografele de pe bulevard. Ne-am adapostit acolo pentru ca afara incepuse o ploaie deasa, de mai, si pentru ca nu aveam unde sa mergem. Mansarda mea era prea calda si mirosea a carton ars de la acoperis, iar ea trebuia sa se intoarca acasa pana la ora opt, sub supravegherea stricta a unei matusi severe. Tin minte si acum intunericul acelei sali, mirosul de praf amortit si felul in care lumina alba a proiectorului ii decupa profilul in timp ce pe ecran niste oameni straini isi mimau fericirea ambalata. Noi nu priveam filmul, ne strangeam de mana si urmaream cum picaturile mari se loveau de geamurile inalte ale cinematografului, bucurosi ca ploaia ne daduse un ragaz de doua ore in plus.

Am iesit atunci in strada cand orasul se aprindea sub cerul de plumb, iar trotuarele ude reflectau reclamele luminoase de pe bulevard. Am condus-o pana la coltul strazii ei, ascunsi sub o umbrela ieftina care abia ne acoperea umerii, grabind pasul de frica sa nu intarziem si sa stricam fragilitatea acelei dupa-amiezi.

Este ciudat cat de repede se strica amintirile intr-un oras care nu se schimba niciodata. Acum, cand privesc vitrinele magazinelor de muzica sau chioocurile de ziare, am impresia ca totul s-a mutat intr-o alta dimensiune, mult mai indepartata. Cafenelele au aceias musterii care intorc aceleasi pagini de jurnal, birjarii asteapta lenesi la aceleasi colturi de strada, si totul pare lipsit de substanta de cand chipul ei a disparut din peisaj. Ea s-a maritat in toamna cu un inginer de la caile ferate, un om cumsecade, cu ochelari si un viitor asigurat, care probabil ii cumpara bilete la clasa intai si nu o pune sa mearga pe jos prin noroi ca sa economiseasca banul de tramvai. Traieste acum intr-un cartier linistit, cu perdele de dantela si vizite de duminica, o viață asezata si previzibila in care trenurile sosesc si pleaca intotdeauna la ora exacta din mersul trenurilor.

Am revazut-o intamplator acum cateva zile, la iesirea de la un concert simfonic. Era insotita de sotul ei si purta o palarie noua, din fetru inchis, care o facea sa para mult mai matura, aproape straina. El ii tinea bratul cu o grija posesiva si tandra, vorbindu-i despre tehnica dirijorului sau despre programul serii viitoare. M-a privit pret de o secunda, o privire lunga, obosita, in care am recunoscut totusi fata care radea cand ni se rupea umbrela in mijlocul strazii. Nu ne-am salutat. Exista o politete a despartirilor definitive care te obliga sa treci mai departe, ca si cum celalalt ar fi doar un trecator oarecare pe care l-ai intalnit intr-o zi de targ. O secunda in care toata tineretea noastra s-a strans intr-un nod in gat, inainte de a fi inghitita de multimea care cobora grabita treptele de marmura spre aerul rece al noptii.

M-am intors in camera mea si am deschis cutia cu scrisori. Nu sunt multe, vreo zece in total, scrise pe foi de caiet dictando. Marginile sunt usor ingalbenite si cerneala albastra s-a sters pe alocuri, lasand cuvintele sa para niste simple urme lasate de o mana distrata. Le-am lasat asa cum erau, legate cu o sfoara subtire, si m-am asezat la masa de lucru. Maine incepe o noua sesiune de examene si trebuie sa revad lucrarile la dreptul civil. Lumea isi vede de afaceri, de mosteniri, de contracte de vanzare-cumparare, in timp ce eu incerc sa inteleg cum se poate codifica legal pierderea unei iluzii. Caut articole despre clauze si obligatii contractuale, cautand in zadar o explicatie juridica pentru felul in care doi oameni pot deveni perfect straini dupa ce au impartit acelasi buzunar de pardesiu pe timp de ploaie.

Se face tarziu si de la etajul inferior se aude un gramofon stricat care repeta aceeasi melodie de dans, plictisitoare si obsedanta, ca o duminica fara sfarsit. Sunetul zgariat urca prin podeaua de lemn, amestecandu-se cu mirosul de carton ars din mansarda si cu lumina galbena a lampii de birou, transformand odaia intr-o sala de asteptare in care trenul pe care il asteptam a plecat demult.