El nu a venit intamplator. Nu mai exista "intamplator" intre ei de ceva timp. Biroul era aproape gol. Luminile reci, sunetul slab al aerului conditionat, si ea… sprijinita de marginea mesei, cu dosarele deschise in fata, dar fara sa le mai vada.

— Tarziu, a spus ea.
Nu ca repros, si ca o masurare. El a inchis usa in urma lui, lent, fara sa rupa contactul vizual.

— Pentru tine, nu.
Ea a zambit usor. Nu pentru replica, si pentru felul in care a spus-o.

— Ai inceput sa fii prea sigur.
El s-a apropiat incet. Nu direct. Ocolind usor masa, reducand distanta in pasi mici, dar inevitabili.

— Ai inceput sa nu mai pleci.
Ea a tras aer adanc. A ramas pe loc.

— Poate pentru ca nu mai vreau.
Replica a cazut simplu. Greu. El s-a oprit aproape. Foarte aproape. Suficient cat sa simta caldura ei, dar fara sa o atinga inca. Amanarea devenea tensiune.

— Spune-mi sa plec, a spus el incet.
Ea l-a privit fix, fara ezitare.

— Nu.

Nu a mai fost nevoie de nimic. El a inchis distanta intr-o miscare scurta, mana lui ajungand direct pe talia ei. Nu brusc, dar fara ezitare. Ca si cum orice asteptare ar fi fost deja inutila. Ea a reactionat imediat. Nu retragere, si apropiere.

— Stiam, a murmurat ea.
Respiratia ei s-a schimbat. El si-a apropiat fruntea de a ei, dar nu a grabit sarutul. A lasat momentul sa devina greu, sa apese.

— Nu mai am rabdare, a spus el.
Ea a zambit usor, aproape de buzele lui.

— Nici eu.
Si atunci s-a rupt. Sarutul a venit direct, intens, fara acea introducere eleganta. Era deja prea mult intre ei pentru inceputuri lente. Ea a raspuns pe masura, mainile ei urcand, tinandu-l aproape, fara sa lase spatiu pentru retragere. El a simtit cum orice urma de control dispare rapid.

Mana lui a coborat pe spatele ei, apoi a revenit mai sus, mai sigura, fiecare atingere provocand o reactie imediata. Respiratia ei nu mai era egala.

— Nu aici… a spus ea, dar nu s-a indepartat.
El a ramas foarte aproape, buzele abia desprinse de ale ei.

— Atunci opreste-ma.
Ea l-a privit o secunda. Apoi a zambit.

— Nu.

Si l-a tras inapoi spre ea. Asta a fost raspunsul. Gesturile au devenit mai rapide, mai sigure, fiecare reactie a ei impingand lucrurile mai departe, fara pauza. El a simtit cum ea nu mai joaca nimic, si doar raspunde. Cand s-au desprins pentru o clipa, nu a fost liniste, si a fost nevoie de aer. Privirea ei era complet schimbata.

— Maine… o sa fie complicat, a murmurat ea.
El a ramas aproape, respiratia inca grea.

— Maine nu exista acum.
Ea a zambit usor.

— Exact asta e problema.
Dar nu s-a indepartat. Din contra. Si din felul in care l-a tinut acolo, era clar. Nu voia sa existe "maine".